Francesco Guardi este cel mai liric dintre pictorii venețieni de vedute. Artistul este preocupat de schimbările atmosferice, de sentimentul unei Veneții ce palpită în amurgul evului decadent în care Serenissima își retrăia în strălucirea petrecerilor și în fast trecuta glorie militară și economică.

Tablourile lui Guardi sunt poeme vizuale despre efemer. Personajele apar schițate ca niște epitomi ai trecerii timpului într-o lumină unduitoare, acvatică, și jocurile atmosferice ale crepusculului par să secondeze vanitățile umane stârnite la Veneția de carnavalul continuu, de expunerea neîncetată în “salonul Europei”, cum i s-a spus, de oglindirea în ochii celorlalți.

În lucrările peisagiştilor, Veneția se reflectă întreagă: cu detalii sârguincioase – la Canaletto, cu grație melancolică – la Guardi, cu profunzime și introspecție, la acel Piazetta, puțin cunoscut astăzi dar de la care au învățat atât de mulți. La Guardi cerul și apa sunt protagoniștii tablourilor. Există o magie fluidă. S-ar putea face o paralelă între lumea plutitoare a extrem orientalilor și această pictură mișcată, cu o zvâcnire a penelului în configurare, cu palpitarea genuină a imaginii, ce nu caută, precum Canaletto sá reproducă fidel toate detaliile, ci pare să învăluie totul într-o vrajă. așternând un fel de pâclă a amintirii deasupra unei Veneții stereotipă în propria frumusețe ca un loc comun, pictată la nesfărșit pentru amatorii de suveniruri.

Există o adevărală dinastie de pictori Guardi. Francesco este astăzi cel mai celebru, redescoperit însă abia în secolul XX, după ce multă vreme operele sale au fost confundate cu cele ale fratelui Gian Antonio, orientate mai mult către misterul mistic sau ale confratelui Canaletto, netede, echilibrate într-o lumină metalică. În Settecento însă frații Guardi sunt bine cotați. Ei au un atelier de pictură, unde realizează comenzi pentru protipendadă. Veneția traversează o perioadă de decadență politică însoțită de înflorirea artelor şi a meşteşugurilor, strălucitoare după impasul în care se regăsise la sfârșitul vârstei de aur constituite de un Tițian, Veronese, Tintoretto. Acum în veacul al XVIII-Iea operele venețienilor reîncep să cucerească piața de artă locală şi europeană, iar oraşul străvechi, perla Adriaticei este un reper important al Marelui Tur pe care îl fac mai ales britanicii de viță nobilă și artiștii în general în Italia, ca o regăsire de sine în meandrele canalelor și a străzilor înguste, in piețele vaste, la umbra goticului și a barocului, în rezonanță cu arta omniprezentă, în biserici, în campi, sau pe fațadele caselor ce privesc semeț către Canal Grande.

Fratele mai mare, Gian Anionio Guardi se născuse la Viena, mama sa fiind austriacă. Ajuns în Italia acesta deschide un atelier de pictură unde îl cooptează și pe Francesco, orientându-se către subiectele cu încărcătură eroică, mitică și relgioasă. Stilul său este rococo, cu o doză de fast. Francesco va semna cu propriul nume opere produse în atelier doar după moartea fratelui său. Nu îi plac subiectele mari. Preferă să picteze vedute, îndepartându-se de la o topografie exactă în favoarea unor lumi imaginare, pline de poezie, alcătuind așa numitele capricii veneļiene. Cu pensulația sa sensibilă și nervoasă, el pune în valoare transparența aerului, relexele luminii în apă și transformă obiectele din tablou în ființe ce palpită de vibrații suave”. Pe la 1770 va picta faimoasa sa serie de “Petreceri dogale”, unde ilustrează sărbătorile oficiale ale Veneției. Opera sa grafică, de o mare spontaneilate constituie una dintre cele mai frumoase moșteniri ale veacului al XVIII-lea.

S-a spus despre tablourile lui că sunt poeme colorate ale căror temă o constituie lumina și culoarea. Totodată există la el o grație diafană ce pare izvorâtă dintr-o commedia dell’arte. Selecția detaliilor, accentul pe schimbările atmosferice îi vor plasa opera foarte sus în ochii impresioniștilor. Pensulația sa gestuală se vede încă de timpuriu în “Faptele lui Tobias”, Iucrare multă vreme atribuită fratelui său Gian Antonio.

În ilustrarea Veneției el se depărtează de la o perspectivă rigidă, extinde câmpul vizual, caută unitatea în diversitatea arhitectonică, se joacă cu clarobscurul, îşi schițează personajele din câteva linii, trezindu-le însă la o viață tumultoasă, atent la ținuta lor, la inserarea în cotidian. Stilul lui este de “tocco” adică presupune atingeri ușoare, alerte, cu o cromatică vie, un clarobscur accentuat. În picturile religioase se folosește de sfumato, precum în altarul bisericii San Rafaele, unde îl anticipează pe Turner. Și aici realitatea există în funcție de felul cum este definită de lumină. Spre deosebire de Canaletto, care preferă lumina tǎioasă, cu soarele la zenit, Guardi este fascinat de cerul înnorat și de clipele înserării. Un contemporan Misoaglia, povestește că “lucra cu uşurință condus de bogăția imaginației sale inepuizabilă, îi erau suficiente câteva zile pentru a-și imagina un tablou și a-l duce la desăvârșire.

Guardi este vivace în pensulație, neatent la finisare, el urmărește doar să capteze atmosfera, lumina schimbătoare, să dea farmec ansamblului, iar în capricii el improvizează, adaugă sau elimină elemente față de peisajul propriu zis și creează o stare magică, o lume fantastică în care visul se amestecă cu realitatea, care se potrivește stilului vaporos și totodată complex, strălucitor al rococoului căruia în dă accente de un mare lirism. Este un stil deosebit de neoclascismul care face furori și le dă unda verde tuturor aspiranților la Academie unde Franccsco Guardi va fi primit de abia în 1784, la șaptezeci și doi de ani. A mai trăit aproape un deceniu după asta. La moartea sa, în 1793, va lăsa moştenire fiului său, Giacomo, care îi calcă pe urme dar cu mai puțin talent, peste 1000 de tablouri.