Mereu, când mă raportez la artă îmi amintesc de eseul lui Eugen Ionescu din 1934 intitulat “Nu”. Concluzia: despre orice pot exista păreri împărțite. Poți să lauzi și să critici ceva în egală măsură. Există ceva dichotomic în orice demers. Este ceea ce simt astăzi când se încheie cele două săptămâni de punere în practică (18.09-03.10.2021) a proiectului care l-a preocupat pe Christo vreme de șase decenii: împachetarea Arcului de Triumf din Place de L’Étoile, Paris.
Demersul său a devenit realitate postum, la un preț de cost mărișor, dar plătit exclusiv de Fundația Christo & Jeanne Claude, cu fonduri obținute din vânzarea de desene, colaje, studii sau machete pregătitoare ale proiectului, a unor lucrări din anii 1950 și 1960 și a unor litografii originale pe alte subiecte. Ca de obicei la Christo, donațiile și sponsorizările au fost refuzate, pentru că, marturisea artistul, “dacă trebuie să dai socoteală cuiva, nu ai libertate”.
La inaugurare, toată lumea bine s-a întrecut în didirambice: primărița Parisului, Anne Hidalgo (postmodernă de altfel în raportarea la artă și criticată deja de mass media pentru amplasarea “Lalelelor” lui Jeff Koons într-o piațetă pariziană) a spus plina de emoție: “Christo ne copleșește, ne încurajează, ne face să vorbim. Se joacă cu lumina, cu cerul parizian care reverberează prin opera sa efemeră.” La fel Macron, fericit că poate să își ambaleze imaginea mai ceva decât a făcut-o Christo cu diverse monumente, a radiat: „Credem cu tărie că visele nebunești trebuie să fie posibile” și cu siguranță ambalarea unui monument militar, istoric, artistic, depozitar al memoriei naționale i-a făcut pe francezi „extraordinar de mândri, pentru că asta înseamnă aventura artistică”. Cu siguranță într-o perioadă atât de grea pe mapamond, francezii au simțit nevoia sa ambaleze Arcul de Triumf pentru a putea să îl privească altfel, cu ochi proaspeți, la înlăturarea celor 270 000 m2 de țesătură din polipropilenă reciclabilă albastru argintie și a celor 3.000 de metri de frânghie roșie (strânsă lejer în acord cu instrucțiunile precise ale artistului, decedat în 2020, la 84 de ani). Iar Roselyne Bachelot, ministrul culturii, a spus: „Arcul de Triumf dispare din privirea noastră pentru a reapare la fel și totodată altfel, ca într-o supraexpunere. Mulțumim, Christo, pentru că ne-ai oferit darul de a privi într-un alt mod, într-un mod nou, capodoperele construite de alți artiști.” De fapt, aici stă tot demersul lui Christo, dorința lui ca oamenii să iasă din obișnuitul privirii unor monumente emblematice dar care nu mai surprind cu nimic. În asta constă de fapt arta contemporană de vreo 160 de ani, în posibilitatea de a privi altfel sau, vorba lui Brancusi : “de a te uita până vei vedea”.
Christo „si-a dorit un obiect viu care, cu pliurile sale în mișcare, să transforme suprafața monumentului în ceva senzual”, a marturisit reporterului NYTimes, Vladimir Iavachev, nepotul lui Christo și directorul de proiect.
Nu toată lumea a fost însa încantată de realizarea postumă a visului artistului. Unii au afirmat că este ca „o pungă de gunoi drapată peste unul dintre cele mai glorioase monumente ale Franței”. Altii au spus că nu este ecologică folosirea unor cantități atât de mari de material. Acesta este însă reciclabil și va avea cu siguranță multe întrebuințări, ca și în alte proiecte semnate Christo.
Referințe: CHRISTO & Jeanne-Claude au pus cerul și pământul la pachet
Proiectul este însă un cumul de contradicții: este efemerul durabilului, inutiIitatea utilului, arta pentru artă a comercialului, faima scandalului, poate fi “hainele împăratului” atât din perspectiva celor care cred în valoarea lui cât și a celor care i-o contestă. Putem spune că este snobism să îl admiri pe Christo, totuși, măreția, amploarea împachetărilor sale, vâlva pe care o creează, totul justifică într-un fel costurile enorme, efortul uriaș și “gratuitatea” costisitoare a experienței. Pentru omul obișnuit poate fi un motiv de inconfort, cu străzi blocate de trafic vreme de două săptămani.
”Arcul de Triumf, ca orice mare monument, a fost construit pentru a dura. Arta conceptuală a lui Christo este efemeră. În câteva săptămâni va fi demontat. Există ceva eliberator în asta, poate pentru că natura trecătoare a operei face imposibilă posesia. Lucrarea este imensă, dar nesubstanțială. Țesătura pare să exprime ceva nomad, în concordanță cu propria viață peripatetică a lui Christo,” afirma pentru NY Times nepotul artistului.
Note: Informații preluate parțial ( respectiv citatele participanților la proiect) din articolul pe această temă din NYTimes.