Arta corporală – identitate și moarte

Din cele mai vechi timpuri, omul şi-a folosit propriul corp ca suport grafic al mesajelor sale pentru ceilalti muritori şi zei. Decorarea trupului avea rol iniţiatic, de afirmare a unui statut sau pur şi simplu accentua sexualitatea purtătorului, aşa cum păsările îşi îmbracă cel mai frumos penaj pentru a-şi atrage partenerii în dansurile nupţiale.

Fie că ia forma tatuajului, a scarificării, a picturii temporare sau a machiajului, înveşmântarea corpului cu imagini şi culori este o formă de artă, care poate avea cele mai variate şi chiar cele mai extreme manifestări.

De la conturul ochilor migdalaţi, pe care egiptenii şi-l trasau cu kohl ca un fel de protecţie naturală împotriva razelor soarelui si a unor infectii oftalmologice, până la pietricica pusă în ochiul noului născut de azteci pentru a-l face să privească saşiu în ton cu moda, în toate civilizaţiile omul a încercat să-şi pună amprenta asupra fizicului său, aşa cum la rândul lui spiritul era plămădit de diferitele mentalităţi şi idei.

Moda, cutumele au contribuit esenţial la metamorfozele artistice ale corpului: pentru a fi cât mai feminine chinezoaicele trebuiau să poarte pantofii minusculi ce le formau „picioruşele de lotus”, considerate culmea erotismului, iar gâtul lung ca de girafă al femeilor din Birmania se obţinea prin adăugarea periodică a unor inele-colier, în vreme ce capul bărbaţilor Mangbetu din Congo era deformat sistematic pentru a fi cât mai ţuguiat, elongaţie accentuată si de coafură.

Aceste semne de identitate, care diferă în funcţie de cultură, de epocă sau de loc, constituie mesaje cu mare forţă de sugestie pentru cei ce înţeleg simbolurile, miturile, valorile sociale, memoria individuală şi ancestrală care stă la baza desenelor, culorilor şi tehnicilor de decorare folosite. Este vorba de un limbaj creativ dar deseori subordonat unor coduri precise, cu semnificaţii religioase şi ceremoniale.

Cea mai simplă formă de artă a trupului este pictarea acestuia cu mangal, lemn ars, argile, oxid de fier, lapis lazuli, ocru, pigmenţi naturali amestecaţi cu uleiuri vegetale sau grăsimi animale.

Din toate timpurile s-a folosit machiajul facial pentru a înfrumuseţa atât femeile cât şi bărbaţii. În lumea musulmană, un desen ezoteric în arabesc, geometric, linear sau cu motive florale, este aplicat cu henna pe mâinile şi picioarele femeilor, talpile si palmele se inrosesc în ocazii speciale ale vieţii lor, pentru fericire, noroc, în rituri de iniţiere, căsătorii, funeralii, în toate ocaziile ce implică ideea de tranziţie, călătorie, pericol spiritual, precum şi împotriva deochiului. Astăzi în Occident a devenit chiar o modă să porţi decoraţiunile făcute pe corp cu henna ca pe o bijuterie. Unele triburi africane pictează cu kaolin noul născut şi pe mama lui pentru a-l proteja de spiritele malefice.  La altele peţitul este însoţit de pictarea amănunţită a trupului, pe fond negru, cu desene figurative sau abstracte, ce amintesc într-un fel de argilele cu care îşi tratau rănile oamenii preistorici şi care stau poate la baza artei corpului. Aşa cum sângele cu care îşi ungea trupul războinicul primitiv biruitor în lupta cu fiarele sălbatece, era marca prestigiului său, afirmarea poziţiei sale în sânul comunităţii.

Machiajul şi transformările corporale în diferite societăţii au variat în funcţie de idealuri schimbătoare de frumuseţe care au preferat trupurile planturoase sau pe cele slabe, un contrast marcat al sexelor, o ambivalenta a lor sau anumite trăsături faciale. Deopotriva machiajul îl ajută pe om să se reinventeze în fiecare zi sau să capete o nouă identitate. Astfel, actorii care joacă în teatrul japonez kabuki devin femei folosind tehnici de machiaj şi culori în funcţie de reguli precise.

„Atunci când omul nu şi-a putut broda hainele şi-a brodat pielea” spunea Teophile Gauthier. Spre deosebire de formele tranzitorii de decorare a trupului, tatuajul este permanent şi poate ajunge uneori la forme extreme. „Tatuajul este o boală cronică a pielii câştigată de bună voie” afirma un medic în 1888. Alături de piercing este unul din cele mai moderne moduri de a-ţi personaliza propriul trup, afişând concepţii, credinţe şi apartenenţe. Tatuajele pot fi desene delicate sau pot lua forma unor cicatrici sadice ce cultivă violenţa, ele pot avea dimensiuni reduse ori pot să acopere corpul în întregime. În unele comunităţi indicau un rang înalt, în altele era semnul anarhiştilor sau al delincvenţilor.

La sfârşitul secolului al 18-lea, arta tatuajului era foarte răspândită în Oceania de Est, în Insulele Marchize, Maori, Polinezia, Fiji. În Noua Zeelandă reprezenta un semn de distincţie rezervat celor mai nobili şi mai împliniţi dintre membrii comunităţii. Obiceiul tatuării a fost adoptat de marinarii englezi şi s-a răspândit în rândul claselor sărace şi marginalizate din Europa.

Cuvântul tatuaj provine se crede din termenii tahitieni: ta = desen înscris pe piele şi atona = spirit. Tatau sau tatahu din  polineziană derivă dintr-un verb ce înseamnă a lovi, a ciocăni. Alţii consideră că la baza cuvântului tatuaj este ebraicul „thau” (aşa cum scrie în Biblie, Exechiel, cap. IX, pag.6:  „Am ucis totul, ca nimic să nu scape, bătrâni, tineri, fecioare, femei şi copii dar nu am ucis pe nici unul dintre acei care pe fruntea lor au avut „Thau”). De altfel în comunităţile semite, în triburile beduine există şi astăzi obiceiul de a tatua fruntea, nasul şi bărbia femeilor ca semne de identitate, obicei practicat altădată pentru recunoaşterea lor atunci când se răpeau copiii cu ocazia luptelor dintre triburi. Se mai practica tatuajul şi pentru a linişti copilul şi a-l feri de deochi, mamele obişnuind să-şi ţină odrasla ferită de privirile oricărui străin până la vârsta de trei ani. Tatuajul se folosea şi în vechiul Egipt împotriva puterilor nefaste şi a invidiei. « Un tatouage sur son sein, o combien sombre / a brûlé mon cœur avant que je l’eusse aimée » spun versuri arabe. În India în schimb se face un tatuaj efemer pe corpul copilului nou născut pentru a-l feri de deochi.

Cele mai impresionante tatuaje sunt însă cele din Oceania. Pentru tatuare se folosea un instrument ca un pieptene îngust introdus în vopsea şi apoi înfipt în piele prin ciocănire rapidă. Se trasau o serie de puncte mici, care uneori acopereau corpul în întregime cu o mare bogăţie de forme. Tatuajul avea semnificaţie politică, sexuală, funerară, era ca un al doilea trup al războinicului decorat astfel ca un scut pentru a-l dezorienta pe duşman. Ţinea totodată de riturile de iniţiere, de intrare a adolescentului în viaţa matură, şi era legat de trezirea lui la sexualitate. Adăugarea unei noi pieli era tot atât de importantă ca naşterea şi ca moartea, de aceea se obişnuia jupuirea pielii tatuate de pe trupul defunctului care era apoi pus în pământ sfânt de unde spiritul urma să plece cu o canoe în lumea de dincolo. Obiceiul de a purta haine a redus tradiţia tatuajelor, care însă au continuat să se facă pe părţile descoperite, observându-se de altfel o recrudescenţă a acestor practici în ultimele decenii, ca o formă de manifestare a libertăţii de expresie şi a afirmării de sine.

O altă formă de Artă a Corpului  cu caracter permanent este scarificarea, ce constă din practicarea unor tăieturi adânci care prin vindecare dau cicatrici, protuberanţe numite keloizi pe faţă sau pe trup. Scarificarea este un procedeu dureros care marchează trecerea la un nou statut social, la o nouă vârstă, cum ar fi pubertatea, sau apartenenţa la un anumit trib. Este o formă exotică de mutilare a corpului. Dar nici cei mai îndrăzneţi băştinaşi nu au atins formele ciudate, violente, cumplite ale Artei Corporale din zilele noastre.

Fără să mai aibă un scop social sau religios precis şi fără să vină în prelungirea unor tradiţii, Body Arta de astăzi este o exacerbare a unor trăiri la limita nebuniei şi poate chiar dincolo de ea, şi în acelaşi timp, după unii are conotaţiile mercantile ale unei afaceri de succes, ale unei forme de publicitate. Propriul corp ca material de lucru este manipulat fizic, biotehnologic şi estetic în mod provocator de artist care îşi însoţeşte performanţele de fotografie, şi , prin spectacolul său, pune întrebări despre viaţă şi moarte, durere şi plăcere, subiect şi obiect, identitate.

La mijlocul anilor 50 ai veacului trecut John Cage şi Merce Cunningham au promovat o artă în acţiune bazată pe spectacol şi pe intervenţia activă şi creatoare a publicului. Cam în aceeaşi perioadă şi pe aceleaşi coordonate se dezvoltă în Germania Fluxus, avându-l ca exponent de marcă pe controversatul  Beuys, care face din Arta corpului o artă conceptuală. Precursor este Yves Klein cu acele trupuri de femei tăvălite prin albastru şi târâte pe pânze în spectacole abil regizate de artist.

In 1953 ia fiinţă la Tokyo grupul Gutai (Gu = instrument, taï  = unealtă) condus 18 ani de Jiro Yoshihara: acesta propune o intervenţie violentă asupra corpului uman şi o implicare intensă a artistului. Un membru al grupului Shiraga se balansează în gol agăţat de o funie şi pictează cu picioarele o pânză întinsă pe podea. Altul, Murakami Saburo, traversează şapte ecrane de hârtie pe care le-a instalat unul în spatele celuilalt, lăsându-şi amprenta corpului ca o umbră.

În anii 60 „acţioniştii” vienezi conduc arta corpului în teritorii crepusculare unde violenţa sado-masochistă îşi arată faţa cea mai hidoasă. Din 1963 ei experimentează efectele mutilării asupra propriului corp: astfel Günter Brus se mânjeşte cu culori de ulei amestecate cu propriul sânge şi scrie un „manual intim al autotorturării”(„corpul însuşi, funcţiile lui, reacţiile lui, excrementele devin mijloace de expresie… pictura mă mănâncă, mă decapitează, mă mumifică, mă penetrează, mă decupează…”). Rudolph Schwarzkogler se auto-agresează pentru a avea stări orgasmice şi eliberatoare, iar Muehl face în 1965 Body Building, simulând tot felul de cruzimi şi distrugeri asupra propriului corp sau al altora, în vreme ce Schwanz Kogler a practicat „Saltul în vid” şi la figurat şi la propriu.

În anii 70 Gina Pane (Action Psyche ‚74): îşi mutilează corpul ca o recunoaştere a vinei umane şi a nevoii de mântuire. Paco Cao îşi închiriază corpul pentru orice fel de experienţă artistică, iar Marina Abramovich face de aproape 30 de ani „prêt à perform” în care ea şi elevii ei se dedau la cele mai exhibiţioniste manifestări ale artei corpului menite să şocheze şi cultivând propria imagine în experienţe traumatice care merg de la sado-masochism la narcisism. Un ritual al rănii şi al suferinţei care are conotaţii apocaliptice şi vorbeşte despre sfârşitul unei lumi dezumanizate.

Este o artă carnală cum a fost denumită de franţuzoaica Orlan (1947- ), un alt exemplu de resuscitare extremă a body art. De peste 30 ani aceasta îşi reconstruieşte permanent chipul şi corpul selecţionând trăsăturile dorite din capodopere ale Renaşterii. Şi-a modelat fruntea ca Gioconda şi bărbia ca Venus a lui Botticelli. Operaţiile chirurgicale sunt prezentate pe viu în cadrul unor performance întitulate „Reîncarnarea Sfintei Orlan”, cu acompaniament de muzică, poezie şi dans, în spectacole bine mediatizate conduse chiar de ea sub anestezie locală. Din nou pe un fond sado-masochist  se manifestă o formă de apropriere a unui lucru, temă folosită de altfel de artiştii pop şi de noii realişti. O  „Corporis fabrica” aşa cum scrie şi pe afişul filmului inexistent, cu generic imaginar, care însă o prezintă ca protagonistă pe Orlan. Ea afirmă că „Arta Carnală se deosebeşte de Body Art, căci nu urmăreşte durerea ca o mântuire sau pentru a atinge purificarea şi nu vrea să ajungă la un rezultat final, „plastic”, ci doar să modifice trupul şi să angajeze dezbaterea publică” să se ridice împotriva ideilor preconcepute. Este o artă care se situează între desfigurare şi figurare, iar trupul a devenit un „ready-made modificat, într-un autoportret realizat cu tehnologia modernă: „Pot să-mi observ propriul trup tăiat fără să sufăr! Pot să mă privesc până în măruntaie. Pot să văd inima iubitului meu şi forma ei splendidă nu are nimic de-a face cu sentimentalismul ieftin. Iubitule îţi ador splina, ficatul, pancreasul şi linia femurului tău mă excită”.

Dacă Orlan a avut curajul să-şi aplice nişte gâlme pe frunte dezechilibrându-şi figura, australianul Stelarc a mers şi mai departe, el şi-a construit chirurgical o ureche aproape funcţională în obraz, apoi in mana, sfidând pragmatismul naturii. Tot ceea ce a fost în plus şi a îngreunat specia a dispărut. Stelarc cultivă însă nonsensul şi consideră că omul este un zombi-cyborg, cuplat la o tehnologie, artefact comandat din exterior de forţe nevăzute şi necunoscute. Demonstrativ, artistul s-a supus unor experimente stranii. Pentru a-şi obiectiva corpul privându-l de memorie şi pentru a demonstra relativitatea durerii el a ajuns chiar să se suspende în gol susţinut de nişte cârlige practicate prin carnea sa, în performanţele: Ping Body şi Para Site, serie începută în 1995.

In ultimile doua decenii arta tatuajului atat temporar, gen henna, cat si permanent a luat avant. Turistele in Tarile arabe sau in Asia si nu numai isi infrumuseteaza pe durata sejurului mainile si picioarele cu arabescuri ce si-au pierdut semnificatiile magice dar pastreaza frumusetea estetica a unor increngaturi florale caramizii cu durata de doua saptamani. In vreme ce in sfera tatuajelor permanente s-a ajuns la niste performante de desen redutabile si infricosatoare. Au devenit faimosi pentru o clipa dupa care s-au pierdut in tzunamiul mediatic: Omul Jaguar, Omul Pisica, oameni care pentru a scapa de anonimat sau victime ale unor tulburari psihice se lasa pe mana doctorilor care ii transforma corporal in exemplare unice, vidate de umanitate. Stranietate lor le impiedeca accesul pe piata muncii, in sfera relatiilor personale, si ajung intr-un final sa se sinucida.

Arta corporala este milenara, variata, ingenioasa, exotica, sublima sau infricosatoare, tine de religie, moda sau optiuni personale, poate fi temporara sau definitiva, trupul artistului sau al omului obisnuit se transforma intr-un mod mai mult sau mai putin radical, ori este folosit ca instrument de lucru pentru a imprima cu forma sa culoarea pe o panza. Tot o arta corporala sunt transformarile estetice pentru a semana cu un personaj anume, pentru a deveni alb din negru, ca Michael Jackson, sau din om felina, ca Dennis Avner. Lista este nemasurata si cu progresul chirurgiei estetice, cu tehnicile de machiaj tot mai elaborate, fiecare are acum posibilitatea sa isi traiasca viata sub diverse invelisuri corporale, mai mult sau mai putin satisfacatoare.