Goya de la candoare la violența expresiei plastice

Baudelaire scria la mijlocul veacului XIX:  “Goya este un mare artist, uneori înspăimântător, care adaugă satirei spaniole,  în esenţă voiasă şi lipsită de griji chiar în adversitate,  o latură întunecată, greu de definit, simţul contrastelor violente şi al spaimei care pândeşte în lucruri şi fiinţe”. Pe autorul „Florilor Răului” îl impresiona lumina şi întunericul, raţiunea şi iraţionalul ce se regăseau într-o permanentă luptă în Capricii şi totodată sensul incredibil al comicului cu care artistul dezbrăca de false pretenţii lumea purulentă a religiei şi politicii. Meritul lui Goya, spunea tot el, este de a fi creat monştri credibili, grimasele lor sunt umane iar realitatea şi fantezia sunt atât de bine întrepătrunse încât nu se pot deosebi una de cealaltă. Excelenţa pictorului constă în a fi natural şi transcendent deopotrivă.

La vremea când scria Baudelaire, mulţi francezi treceau Pirineii atraşi de pitorescul iberic în care pulsau vechi tradiţii. Pentru unii, Africa începea la Pirinei şi prin asta înţelegeau un exotism aparte. Prosper Merimee este unul dintre cei care au cules floarea exoticului în personajul său etern Carmen  şi totuşi nu a pătruns în dramatismul spiritului spaniol întruchipat de Goya pe care îl antipatiza profund.

În aceşti doi scriitori francezi se pot vedea tendinţele opuse în situarea lui Goya pe frontispiciul artei până când în secolul XX noua estetică a dat cezarului ce-i al cezarului punându-l pe artistul aragonez în rândul marilor genii ale umanităţii.

Francisco de Goya exprimă neliniştile pământului unde s-a născut şi temerile eterne ale omului în faţa vieţii şi a morţii, şi, deopotrivă, exorcizează patimile vremii sale cu o tehnică expresionistă, atent la trăirea picturală. Un rol hotărâtor în formarea personalităţii sale artistice şi în configurarea tematicei sale l-a avut însă situaţia politică, religioasă şi socio-culturală din epoca – am putea spune chiar – epocile în care a trăi. A prins transformări notabile în planul mentalităţilor dar şi al viziunii plastice, a fost contemporan cu iluminismul şi războaiele napoleoniene, a făcut portretele a patru regi care s-au succedat pe tronul Spaniei: Carol al III-lea, Carol al IV-lea, Don Jose Bonaparte şi Fernando al VII-lea. A avut el însuşi o viaţă agitată, datorită temperamentului focos şi a ambiţiei nemăsurate, încrezător în talentul său el a urcat toate treptele afirmării unui artist din vremea sa, devenind pictor de curte al monarhiei şi confident al aristocraţilor cu ştaif.

Multă vreme s-a comentat pe seama unei presupuse relaţii amoroase cu ducesa Dona Caetana de Alba, mai ales în biografii romanţate care au exploatat imaginea taurină a pictorului, vigoarea sa fizică, îndărătnicia, seducţia pe care o emana. Arta lui Goya este legată de istoria ţării sale şi de viaţa sa intimă. Maestru al portretului, al cartoanelor de tapiserie şi al frescelor, gravor de mare intensitate, el trece de la jovial la tragic, de la o pictură colorată şi luminoasă la monocromie şi la tente sumbre.

Goya încheie secolul luminilor şi epoca de aur a picturii spaniole întrupată de Velazquez şi anunţă modernitatea plastică a lui Delacroix, Corot, Cezanne, expresionismul şi imaginarul suprarealismului. Il interesează scena de gen, subiectele istorice şi religioase, portrete şi naturi moarte. În toate, stilizează ferm, ajungând la esenţă, cu tehnici variate, fie cu o tuşă avântată fie cu o pensulaţie bine întinsă, cu suprapuneri fine de culoare, sau folosind  un duct expresiv, păstos. Ca om era o fire orgolioasă, nerăbdător să triumfe. Ştia să capteze viaţa în toată diversitatea ei, săraci şi bogaţi, tineri şi bătrâni, cultura populară şi cea religioasă.

Goya s-a născut pe 30 martie 1746 la Fuentetodos, în apropierea oraşului Zaragoza, capitala Aragonului. Un oraş religios, centru de pelerinaj, datorită basilicii Sfintei Fecioare a Stâlpului, patroana Spaniei, numită astfel pentru că potrivit unei legende, Sfânta Fecioară i-ar fi apărut în anul 40 în vis Apostolului Iacob, încurajându-l să-şi continue misiunea evanghelizatoare pe pământ iberic. Astăzi alături de bazilica barocă impunătoare, o statuie a marelui aragonez domină piaţa centrală a oraşului. Este înconjurat de personajele sale predilecte: majos şi majas, oamenii din popor, ce transmiteau vigoare şi senzualitate şi a căror vestimentaţie era uneori copiată de aristocraţi atunci când îi pozau pictorului. În Bazilică se poate admira o frescă realizată în 1772 de Goya pe cupola unuia dintre turnuri. Reprezintă Fecioara în glorie şi sfinţii martiri fiind impresionantă alegere punctelor de fugă care creează o copleşitoare impresie de trompe l’oeil. Remarcabil este si dinamismul compozitiei rezultat din manuirea zonelor de lumina si de clarobscur. Pentru Goya executarea lucrării a fost o bucurie şi o durere. Pe de o parte era încununarea unui vis din copilărie, când îl însoţea ades pe tatăl său meşter poleitor la bazilică unde acesta aurea altarele, pe de alta pentru că s-a lăsat cu o ceartă cu cumnatul său, Francisco de Bayeu, gelos pe succesul pictorului care i-a întors împotriva sa pe membrii conciliului.

Oraşul natal nu-l înţelesese de altfel nici atunci când tânăr fiind dorise să răzbească în breasla pictorilor. La şaptesprezece ani participase la un concurs pentru a obţine o bursă. A trebui să facă o copie în ghips după o statuie greacă reprezentându-l pe Silen. Dar nu a obţinut nici un vot al juriului. Mai târziu a eşuat din nou şi va fi admis doar în 1780. Prietenul său Zapater, cu care a întreţinut o corespondenţă asiduă pe tot parcursul vieţii, sugerează că pictorul a avut o adolescenţă destul de furtunoasă, trăind cu voracitate senzaţiile clipei. De fapt Goya a fost toată viaţa un epicurian, care s-a bucurat de viaţă şi trăiri intense, trăsătură pe care a transmis-o picturii sale. Despre tinereţea sa nu se ştiu însă prea multe. Probabil a locuit un timp la Madrid, unde a fost interesat de frescele realizate de Tiepolo în Palatul Regal. Cert este că în 1771 apare la Roma, participant la un concurs unde a fost criticat din nou pentru ieşirea din normele academice dar a primit totuşi câteva voturi pentru măreţia cu care îl înfăţişase pe generalul cartaginez Hanibal.

În 1773 se căsătoreşte cu Josefa Bayeu şi doi ani mai târziu se stabileşte la Madrid unde începe să fie căutat ca portretist de membri ai aristocraţie şi realizează cartoane pentru Fabrica regală de Tapiserie. Începe să fie protejatul unor bărbaţi influenţi de la curte: infantele Don Luis, fratele regelui, pe care îl reprezintă în 1784 înconjurat de familie şi apropiaţi într-un  excelent portret de grup,  contele Floridablanca, primul ministru, arhitectul Ventura Rodriguez, care relizase minunata capelă a stâlpului din bazilica del Pilar de la Zaragoza, bancherul Cabarrus, ministrul finanţelor şi un alt finanţist Jovellanos. Toţi aceştia erau ilustrados, dornici de reformă. În timpul lungilor ore cât îi picta, Goya putea pătrunde în secrete de stat şi totodată dobândea accesul la o lume fascinantă. El scoate la iveală psihologia modelelor.

Culorile sunt îndrăzneţe, foloseşte clarobscurul şi tuşa divizată. Primele pânze religioase relevă o punere în pagină mostenită de la baroc-rococoul italian al lui Giaquinto sau din sobrietatea şi vigoarea preluate de la Zurbaran, Murillo, Velasquez. Frescele şi cartoanele de tapiserie dovedesc  influenţa decorativă a lui Tiepolo, prin formele ample şi puternice şi efectele solare. Întotdeauna însă va spune: „Am avut trei profesori: Rembrandt Velazquez şi natura”. Totodată, fiecare comandă îl face să-şi pună probleme de pictură, să caute să-şi depăşească eventualele slăbiciuni, ajungând la o remarcabilă armonie a tonurilor, transparenţă şi libertate de expresie. Putea să picteze cu aceeaşi dezinvoltură un duce şi un toreador. Este de altfel binecunoscut interesul său pentru tauromahie, scenele de coridă pe care le-a pictat fiind pline de forţă. El însuşi în tinereţe se jucase de-a toreadorul şi chiar se reprezentase ca atare, înalt şi viguros.

În ceea ce priveşte cartoanele de tapiserii pe care le picta, ele sunt pline de voiciunea unei lumi artificiale, compusă la recomandarea Bourbonilor ca un element de propagandă, considerându-se că reprezentarea unor momente fericite din viaţa oamenilor din popor poate să le ridice acestora chiar calitatea vieţii. Bineînţeles lucrările erau menite tot pentru ochii aristocraţiei şi este greu de spus cum ar fi putut ele îmbunătăţi existenţa poporului, lui Goya însă îi prilejuiesc exerciţii de virtuozitate, naturaleţe şi poezie în redări realiste ale unor scene idilice. Acestea fac parte din perioada luminoasă a creaţiei lui Goya şi se pot vedea la Muzeul Prado, posesorul unei vaste colecţii din opera artistului. Tot acolo trecerile de la bucolic la expresionismul sumbru din ultimii ani, de la voioşie la dramă oferă spectrul cel mai larg al viziunii complexe a pictorului.

În anii 80, pictura sa emană plenitudinea unei perioade de pace şi prosperitate, ceea ce se schimbă din anii 90 când, sub influenţa Revoluţiei franceze unii din protectorii săi sunt înlăturaţi din funcţiile de conducere şi se simte ameninţarea Războiului ce va urma, a invadării de către Napoleon a peninsulei, suferinţa oamenilor, negurile politice, sângele şi moartea pe care zguduitor le va înfăţişa în faimosul tablou „Los fusilamientos del 2 de mayo”.

În 1788 moare Carol al III-lea, un rege gospodar, interesat de reformă care a construit mult la Madrid, îmbunătăţind drumurile şi condiţiile de viaţă ale sărăcimii. Îi urmează Carol al IV-lea, un rege mai slab de înger, aflat sub papucul soţiei sale Dona Maria Luisa, o femeie autoritară care îşi propulsează amantul, pe Manuel Godoy în fruntea guvernului. La începutul anilor 90 Goya devine pictor de cameră al regelui dar spre sfârşitul deceniului nu se mai bucură de favorurile curţii, bulversată de consecinţele revoluţiei franceze care printre altele a dus în Spania la atribuirea de noi puteri inchiziţiei. Din această perioadă datează atât portretele făcute Ducesei de Alba de care legenda l-a legat într-o presupusă poveste de dragoste nefundamentată prin documente şi care s-a explicat doar prin prezenţa în tablouri a unui inel cu semnătura Goya şi a numelui artistului înscris la picioarele Caetanei: „Solo Goya”.

În 1799 publică Capriciile  care sunt însă scoase de pe piaţă după numai 14 zile de frica Inchiziţiei. Este vorba de o serie de 82 de gravuri în diferite tehnici, unde satirizează fără milă tarele sociale ale vremii sale. Vigoarea imaginaţiei, excelenţa tehnicii, critica acută a superstiţiilor şi ordinelor religioase, precum şi a  moravurilor, a abuzului de putere al nobililor singularizază în istoria artei această operă, care condamnă viciile şi perversiunile în spiritul Luminilor, cu un motto pe măsură: „somnul raţiunii naşte monştri”. Regele şi anturaşul său vor trece însă sub tăcere virulenţa „Capriciilor” şi pictorul va continua să portretizeze mai marii zilei şi mai ales pe Dona Maria Louisa în diferite ipostaze.

În 1800 Goya realizează „Familia lui Carol al IV-lea” un ulei pe pânză de mari dimensiuni, 2,80m pe 3,365m unde prezintă laolaltă adevărurile psihologice şi fizice ale Bourbonilor: incapacitatea şi prezenţa de paie a unui rege nevolnic, toaletele ridicole ce subliniază urâţenia voluntarei regine şi a surorii regelui, inocenţa şi drăgălăşenia copiilor. Se revelă încă o dată portretistul de geniu, crud şi lucid dar tandru când înfăţişează vărsta copilăriei. Tot în 1800 pictează „Maja desnuda” pentru Godoy. Modelul era Pepita Tudo, amanta primului ministru şi nu ducesa de Alba cum s-a presupus multă vreme. Godoy devine pentru un timp protectorul lui Goya căruia îi încredinţează mai multe comenzi, printre care portretul său unde artistul apare mai puţin pătrunzător ca analist al psihologiei modelelor sale, poate deoarece goliciunea caracterului acestui amant al reginei, antipatizat de popor, îl făceau opac scrutării. 

La vremea respectivă Goya era bogat şi respectat. De altfel el considera că independenţa financiară este esenţială pentru libertatea de creaţie. Acorda aceelaşi interes şi seriozitate tuturor lucrărilor, fără să facă concesii sau compromisuri. Lucrările sale erau indiferent de subiect pline de forţă şi picturalitate. Revolta sa însă faţă de invazia napoleonieană se simte dramatic în seria „Dezastrele Războiului”.  În picturile sale din perioada respectivă tonurile devin mai sumbre, critica mai acerbă şi chiar aluziile la vanitatea reginei mai virulente, trista trinitate cum era numit la curte triunghiul amoros între rege, consoarta sa şi Godoy fiind consideraţi principalii vinovaţi ai prăpădului.  

Efectele dramatice din picturile lui Goya erau sporite şi de înţelegerea suferinţei ca urmare a bolii de care suferea încă din 1793, o formă de surzenie care s-a agravat în timp şi se pare îi provoca halucinaţii. Scenele de gen din anii 1808-1814 sunt tratate în monocromie saturata de negruri strălucitoare şi profunde, ocruri calde, albastru crud, verde surd şi câteodată roşu strident.. Bolnav el îşi manifestă starea proastă în pânzele religioase de o factură liberă şi rapidă apoi în picturile negre unde tentele sumbre, factura expresionistă trimit la un univers de coşmar, la scene de vrăjitorie populate de monştri, cu figuri senile cum este impresionanta lucrare murală Sabatul din 1821 care face parte din seria celor 14 picturi negre concepute pentru locuinţa sa „Quinta del sordo”. Este cel mai fantastic ciclu al operei sale. Într-o gamă de griuri sumbre îşi înfăţişează halucinaţiile şi amintirile unele referitoare la prăbuşirea monarhiei, războaiele napoleonieni, puterea absolutistă a lui Fernando al VII-lea asociate propiilor nefericiri, fizice şi morale.

Văduv şi temându-se de posibile neplăceri din partea noului rege Fernando al VII-lea, Goya pleacă în Franţa in 1824 împreună cu tânăra sa iubită Leocada Weiss şi fiica acesteia Rosario şi se stabileşte la Bordeaux unde moare în 1828. În ultimele lucrări paşnice, revine la lirism şi culoare.

Imagini@Internet