Pe fond negru cu litere albe stă scris: 5000 de dolari. Mesajul tabloului reprezintă tocmai preţul său. Dar şi siguranţa de sine a autorului într-o lume în care a cumpăra înseamnă a exista. O lume supusă mecanismelor pieţei în care valoarea este mai mult exterioară obiectului de artă decât intrinsecă, fiind condiţionată de receptarea sa ca investiţie valabilă. Autorul tabloului la care mă refer este un tânăr de culoare. Are 22 de ani şi s-a născut în 1960. Mai are doar cinci ani până va muri în 1988 de o supradoză de droguri. A ars ca o torţă şi s-a stins pentru a deveni nemuritor. Traiectoria sa meteorică se justifică şi pentru că în personalitatea sa se reflectă o parte din problemele cu care s-a confruntat societatea americană postbelică. Un rasism latent, pericolul drogurilor, articularea criticii sociale în graffitti care îşi folosesc spontaneitatea demersului plastic pentru a trezi conştiinţa opiniei publice.
Jean Paul Basquiat era un neliniştit, un supradotat cu dificultăţi de integrare aşa cum scrie în biografia sa. Născut în clasa de mijloc cu tată originar din Haiti şi mamă portoricană, Basquiat nu s-a lăsat constrâns de tipare. A părăsit şcoli după şcoli, a desenat şi s-a prostituat, a compus graffitii sub numele SAMO, a fost probabil iubitul Madonnei. Deşi se pot citi în arta sa influenţe din partea unui Dubuffet, Cy Twombly sau în general a expresioniştilor abstracţi, Basquiat are o dezarmantă ingenuitate a pensulaţiei, a gestului plastic şi spontaneitatea sa nu este trucată de reţetele succesului comercial. Mai degrabă el a fost luat în braţe în locul potrivit şi la momentul potrivit, în America anilor 1980, pentru că genul său se potrivea noului dictat al pieţei operelor de artă. Când formula graffiti n-a mai corespuns pulsului modei a renunţat la ea fără nostalgii. A lucrat împreună cu Andy Warhol, colos al efectelor publicitare în artă. S-au despărţit când expoziţia lor comună în 1986 a fost întâmpinată cu cronici negative. Basquiat a suferit însă mult după moartea prietenului său, un an mai târziu.
Tablourile lui stau sub semnul macabrului, al ludicului şi, chiar după renunţarea la graffitti, poartă mesajele străzii. Se simte în ele pulsaţia unui memento mori al subconştientului colectiv, în figurile groteşti, conturate cu putere, cu disperare, cu dragoste şi ură, în craniile (probabil autoportrete) ce rânjesc cu ironie şi înţelepciune, dintre scriituri ce fie repetă un nume, fie conţin texte care au dincolo de funcţia decorativă, un înţeles adânc, mitic. Sunt luminoase, dar în miezul lor tainic, există o doză de frustrare, de întuneric, de revoltă, ingredientele artistului-demon, ale geniului-damnat. El însuşi spunea că tablourile lui sunt compuse 80% din ură.
A fost genial Basquiat sau doar un copil teribil cu un simţ deosebit al liniei, al culorii şi al compoziţiei? Nu i se poate contesta forţa de impact în pânze care chiar stângace, negative, îşi strigă cu putere dorinţa de afirmare. Nici nu se poate spune că îşi articulează plastic suferinţa, deşi familia sa face parte dintr-o grupă defavorizată şi revolta este de sorginte brookliniană. De mic însă a simţit că va deveni cineva. Cât a stat în spital după un accident petrecut la vârsta de opt ani, mama lui i-a adus „Anatomia” lui Grey să se distreze. Tot ea l-a familiarizat cu muzeele. Mai târziu părinţii au divorţat şi el a stat un timp cu tatăl, contabil în New Jersey, până când adolescent a preferat să pornească pe un drum propriu. Succesul nu s-a lăsat aşteptat. În pofida inevitabilelor suişuri şi coborâşuri, vreme de zece ani Basquiat a cunoscut gloria, la care a contribuit şi el, nu doar norocul, mişcându-se prin cercurile cele mai indicate, prin cluburile unde se dădeau sentinţele gustului, abordând sau lăsându-se abordat de oamenii potriviţi. Revolta lui plăcea deși era îndreptată chiar împotriva ipocriziei societăţii materialiste, de bani gata, care îi va cumpăra lucrările.
În 1978 sub semnătura SAMO (pe care o traducea „the SAMe Old shit”), Basquiat promova „o nouă formă de artă. Sfârşitul spălării pe creier, fără politică şi falsă filozofie. SAMO este portiţa de scăpare. SAMO îi salvează pe idioţi. SAMO ca sfârşit al falsului intelectual. SAMO ca alternativă a lui Dumnezeu. SAMO ca sfârşit al artei ca joc. SAMO ca alternativă a artistului de plastic”. Vroia să ofenseze opinia publică şi mai ales pe cei bogaţi, dar a intrat treptat în arsenalul instrumentelor masochiste ale unor potentaţi plictisiţi ai artei ce căutau ceva care să-i mai poată surprinde.
Din fericire pentru Basquiat, a trăit într-o perioadă când se deschid porţile afirmării şi pentru minoritatea afro-hispanică din care făcea parte, ce începuse din anii 1970 să depăşească barierele sociale şi să calce pe valul succesului comercial în diferite domenii de activitate şi mai ales în artă. Jean Paul a continuat să fie un contestatar chiar şi după ce a ridicat graffitiul la rang de artă de galerie. El şi-a păstrat atitudinea de critică socială şi artistică din vremea când semna tagguri cu siglă de copyright în gările de metrou. În tablourile lui respiră cultura americană populară şi nu o dată el se foloseşte de limbajul comicsurilor sau de elemente ale istoriei artei, amintind de figurile mitice ale acesteia ca Picasso. În compoziţiile lui intră şi colajul. Cum spunea Deitch în Arta în America era o „combinaţie demolatoare între De Kooning şi picturile din metrouri”.
Afişa multă siguranţă sub rânjetul craniului-autoportret, dar episoade ale vieţii lui şi moartea timpurie arată că sub această faţadă se ascundea un suflet vulnerabil.
