„Sunt papă! Sunt papă!” – striga fericit cardinalul Rodrigo de Borja, când secretarul l-a anunțat că a fost ales în fruntea Bisericii, pe scaunul Sfântului Petru, ca noul papă Alexandru al VI-lea, cu o majoritate de voturi, în Capela Sixtină, nou construită la Vatican și decorată cu picturi de Boticelli, Pinturicchio și Ghirlandaio. Bineînțeles, doar pe cinci din cei 23 de membri ai conclavului nu reușise să-i cumpere. Cardinalului Veneției, un bătrân ramolit de 96 de ani, îi dăduse cinci mii de ducați, lui Ascanio Sforza, patru catâri încărcați cu aur și familiei Colonna orașul Subiaco. La Roma se zvonea că el ar vinde și cheile Raiului, pentru că oricum le cumpărase…
Rodrigo are șaizeci și doi de ani, este corpolent, cu o față rotundă și nasul puternic, ușor acvilin, flancat de obraji rumeni și ochi mari, pătrunzători și vicleni. I s-a dus vestea pentru „joie de vivre”, hedonist până în vârful tonsurii, și cu sângele fierbând dezmățat, roșu aprins ca și straiele sale de cardinal, care însă simbolizează sângele vărsat de Hristos pentru mântuirea păcătoșilor. Asceza nu este însă gustată la Vatican, plăcerile cărnii sunt preferate castității, căci, se spune… și Sfântul Petru a avut nevastă, vindecată de Iisus, și nu era să se lase mai prejos tocmai Rodrigo, în vinele căruia curge sânge de taur viril, puternicul animal fiind așezat chiar pe stema familiei. Si ce familie…
Clanul Borgia a pus pe masa istoriei un preparat suculent, aromatizat cu otrăvuri subtile, din poțiuni și vorbe, intrigi, venalitate, erotism, mistică, putere. Prin nepotism și alianțe matrimoniale și politice, cu sfori trase din plin la Vatican, Los Borjas, cum erau numiți în patria valenciană, au urcat rapid în vârful ierahiei ecleziastice și laice, considerând machiavelic că orice mijloc e bun pentru atingerea scopului propus și au epatat vreme de cincizeci de ani pe scena italiană a Renașterii.
Sex și violență, relații incestuoase și crime politice, cruzime și frumusețe, sunt atuurile audienței foarte mari pe care această controversată familie o are neîntrerup de cinci veacuri. Despre ei nu se poate vorbi cu jumătăți de măsură, gesturile sunt largi, îngroșate, personajele proeminente, contextul înălțător: veacul al XV-lea, cu o descătușare masivă de energie creatoare, în care lumea pulsează, crește, sparge tiparele medievale, are un dialog nou cu cosmosul și cu Dumnezeu, cu depărtările geografice și cu dimensiunea umană, cu omul pe care îl așează treptat în centrul perspectivei sale. Iar Borgia se află în focarul noii lumi, la Roma, unde converg noi aspirații și adânci contradicții.
După revenirea papilor din exilul de la Avignon, și decenii bune de luptă pentru putere, scaunul Sfântului Petru devenise un loc al exceselor, al trasgresării. În plină fervoare renașcentistă Papa Borgia, Alexandru al VI-lea, unul din marii mecena ai timpului său, este pasionat de antichitatea clasică și astrologie, care nu era considerată încă o erezie pentru că toți marii erudiți erau fascinați de ermetism. Acest Papă Osiris-Apis, cum era numit, a comandat decorarea cu scene păgâne a încăperilor sale de la Vatican. În sala Sfinților din Apartamentele Borgia, o pictură murală interpretează mitul osirian centrându-l pe imaginea de putere a acestei familii: simbolul ei heraldic, taurul, evocă descendenții zeului egiptean Osiris, care eliberează Etruria, văzută ca Statele Pontificale, de giganții care o asediază, bineînțeles dușmanii clanului Borgia, marile familii italiene care trăgeau sforile politice sau colportau zvonuri ce au creat și întreținut legenda neagră despre abuzurile înaltului prelat și ale odraslelor sale.
Norii bârfelor au întunecat ceea ce ar fi putut fi pozitiv în biografia acestora. Nici deschiderea culturală a papei Borgia, nici inteligența politică și militară a fiului său Cezar ori frumusețea și apetența intelectuală a Lucreției, fiica sa, nu pot diminua intensitatea malefică a intrigilor, crimelor sau abaterilor de la morală pe care aceștia le-au întruchipat în ochii contemporanilor și ai posterității. Animozitatea pe care o trezea Borgia contemporanilor săi era atât de mare încât au ajuns să-l numească anticrist în consiliul lateran din 1516, unde unii afirmau că ar fi văzut maimuțe negre lângă patul lui sau chiar pe papă semnând un pact cu diavolul. În anii respectivi necuratul ajunsese să fie înfățișat ca un taur, tocmai pentru a sublinia asemănările dintre Satana și Borgia.
Rodrigo, viitorul papă Alexandru al VI-lea, a ajuns în Italia împreună cu unchiul său Alfonso de Borja, episcop al Valenciei, devenit Papa Calixto al III-lea printr-o soluție de compromis în lupta pentru putere a marilor familii rivale italiene, în aprilie 1455, când Peninsula era scindată în teritorii conflictive și existau temerile ingerinței franceze, datorită pretențiilor lui Carol al VIII-lea asupra Neapolelui.
Tânărul valencian avea douăzeci și patru de ani și fusese pregătit pentru cariera ecleziastică, în vreme ce fratele său Pedro Luis, un alt nepot favorit al papei, se antrenase pentru cea militară. Amândoi studiaseră dreptul la faimoasa Universitate din Bolonia, și reveniseră la Roma pregătiți să o cucerească, mai ales că sorții le erau prielnici, Papa Calixto preferând să se înconjoare la Vatican de rude, acoliți, și prieteni, declanșând nepotismul excesiv care va caracteriza relațiile acestei familii cu puterea. Los catalanes, cum erau numiți, au acoperit repede toate funcțiile cheie în administrația pontificală.
În 1456, după ce își ia doctoratul în Drept Canonic, Rodrigo este numit cardinal apoi vicecancelar al Statelor Pontificale, în timp ce fratele său Pedro Luis devine șeful armatei și căpitanul Castelului Sant’Angelo. Amândoi aveau deja o faimă bine stabilită, unul era temut pentru cruzimea sa iar celălalt pentru viața de desfrău pe care o ducea, în pofida titlurilor ecleziastice, și pentru viclenia cu care reușea să iasă din situațiile dificile. Rodrigo își va folosi din plin însușirile de diplomat abil în 1458, când unchiul său moare și fratele îi este asasinat, iar celelalte familii puternice la Roma, Orsini, Della Rovere și Sforza, par să îl încolțească din toate părțile, ajungând chiar să-i jefuiască și să incendieze palatul construit în cetatea eternă. Rodrigo însă se orientează cum o va face întotdeauna, îl sprijină public pe Enea Silvio Piccolomini, care devine noul papă, Pius al II-lea, și acesta îl confirmă în funcția de vicecancelar, care îi dă mână liberă la fondurile Bisericii pentru mânăstiri, bule, beneficii, numiri și titluri.
Și în timpul papilor care au urmat, Paul al II-lea, Sixtus al IV și Inocențiu al VIII-lea, cardinalul Rodrigo de Borgia a știut să se mențină în echilibrul puterii, acumulând averi și notorietate, atent să-și slujească bine superiorii dar mai ales să-și umple buzunarele, fără să renunțe nici o clipă la distracțiile pentru care devenise faimos. În noul său palat Sforza, era înconjurat de o curte de umaniști, astrologul Lorez Beheim și lingvistul Jeroni Pau, între alții, precum și de numeroase amante, cea mai iubită fiind Vanozza Catanei cu care a avut patru copii, Cezar, Juan, Lucreția și Jofre.
În 1492, la moartea lui Inocențiu al VIII-lea, se înverșunează lupta pentru scaunul papal între familiile della Rovere și Sforza, ceea ce va conduce la un nou compromis care îl va propulsa în vârful ierarhiei pe Rodrigo de Borgia, ce-și demonstrase calitățile politice și diplomatice în postul de vicecancelar. Italienii îl primesc mai întâi cu bucurie pe noul papă, dar valurile de catalani care pătrund în toate straturile curții vaticane, impunându-și limba, obiceiurile culinare și de protocol trezesc iute nemulțumiri. Activitatea lui Alexandru al VI-lea are însă diferite fațete și la început dă impresia că s-a mai cumințit în ceea ce privește viața lui licențioasă și vrea să aducă ordinea în orașul de la Tibru: se ocupă de tezaur, introduce un control public și judiciar în Roma unde totodată patronează numeroase opere artistice și promovează reforme urbane care transformă burgul medieval într-o urbe renașcentistă, ce poate găzdui miile de pelerini participanți la jubileul din 1500. Se construiește via Alessandrina care unește în linie dreaptă Bazilica San Pietro de Castelul Sant-Angelo, reședința de vară a papilor în vechiul mausoleu al lui Hadrian, unde și acum blazonul familiei Borgia este așezat deasupra intrării.
La Vatican sunt amenajate apartementele papale între Bibliotecă și Capela Sixtină, cu fresce de Pinturrichio, iar la Santa Maria Maggiore se realizează tavanul în casete care completează armonios ansamblul grandioasei biserici. Ca și unchiul Calixto, noul Papă încearcă să unească creștinătatea împotriva pericolului musulman. Este și promotorul unui prim indice al cărților interzise de Vatican, care va căpăta valoare de anathema sub Paul al IV-lea pentru a fi anulat doar în 1966.
Un eveniment deosebit care schimbă configurația lumii are loc la scurtă vreme după venirea la putere a lui Alexandru al VI-lea: descoperirea Americii de către Columb, sub însemnele Castiliei și Aragonului în toamna lui 1492. Atunci papa publică Bulele Alexandrine – „Inter caetera”, „Eximie devotionis” și „Dudum siquidem” – în care recunoaște drepturile juridice ale cuplului regal spaniol asupra pământurilor nou descoperite sau care urmează a fi descoperite în Indiile Occidentale, și stipulează obligația coroanei hispanice de a creștina indigenii de pe respectivele meleaguri. Aceasta era însă o formă de subminare a rutei africane a portughezilor, ceea ce tensionează relațiile în Peninsula Iberică. Însă. după numai doi ani, în 1494, papa devine mediatorul întâlnirii de la Tordesillas dintre cele două puteri maritime ale lumii, Castilia și Portugalia, care își vor stabili atunci zonele de influenţă colonială asupra teritoriilor extraeuropene, la vestul și respectiv estul meridianului situat în dreptul insulelor Capului Verde.
Pe regina Isabel de Castilia o cunoștea de cel puțin 20 de ani, de când intervenise pentru ca ea să obțină de la Sixtus al IV autorizația de căsătorie cu vărul ei Fernando de Aragon și ajuns papă le va acorda celor doi soți titlul de Regii Catolici, pentru eforturile lor de a cuceri și ultimul bastion maur în Europa, Granada nazaridă. Treptat însă interesele papei se deplasează către luptele pentru preeminență politică în Italia, în care își lansează și cei doi copii favoriți, Cezar și Lucreția, ca pe atuuri importante în strategia militară sau alianțele matrimoniale.
Statele Pontificale erau prinse ca într-o menghină de francezi și florentini care îi subvenționau cu trupe ori bani pe opozanții puterii papale. Pentru a contracara familia Orsini, Papa formează liga San Marco, sigilând înțelegerea cu milanezii prin căsătoria Lucreției cu Giovanni Sforza, în vreme ce împotriva francezilor formează o altă ligă condusă de Fernando de Aragon și de strategul călit în luptele Granadei, Gonzalo Fernandez de Cordoba, alianța fiind ratificată de căsătoria unei verișoare a regelui aragonez cu fiul său, Giovanni, titularizat stegarul Sfântului Scaun.
Pentru scurtă vreme Papa reușește să atragă de partea sa și puternica familie florentină a Medicilor, după ce pune capăt prigoanei religioase condusă în orașul de pe Arno de predicatorul dominican Girolamo Savonarola, pe care îl condamnă la rug. De altfel asceza pe care acesta o cerea și disprețul călugărului pentru hedonismul artelor nu avea cum să fie pe placul senzualului valencian, care își făcuse un cult din frumusețe, fiind mare amator de plăceri, ale ochiului, spiritului și trupului. Erau de pomină petrecerile somptuoase, uneori adevărate orgii pe care le organiza în palatul său. Burchard, maestrul de ceremonii, un mare detractor al familiei Borgia, povestește în jurnalul lui despre cele peste 50 de prostituate romane ce-i desfătau pe oaspeți împreună cu numeroși servitori, sub privirile lascive ale lui Alexandru al VI-lea, care, însoțit de fiica sa Lucreția, privea de la o fereastră desfășurarea voluptății, ce era departe de preceptele moralei propovăduite de Hristos, al cărui vicar pe pământ teoretic era papa.
Rodrigo a fost un libertin de nestăvilit toată viața, și nu se sinchisea câtuși de puțin de ecourile comportamentului său scandalos, dimpotrivă, nu a precedat să-și ia la aproape șaizeci de ani o amantă de 15 primăveri, Giulia Farnese, o tânără de familie bună, renumită pentru frumusețea ei, tocmai când aceasta își unea destinul în palatul papei cu tânărul Orsino Orsini, nepotul acestuia. Era supranumită la bella Giulia și admirată pentru carnația ei aidoma perlelor translucide, ochii negri niger oculos pe ovalul perfect și părul negru corb, pe care și-l vopsea blond după moda timpului. Un amestec exploziv de prospețime, sofisticare și seducție, ea obișnuia să doarmă pe cearceafuri negre pentru a-și pune în evidență pielea prețioasă. Se crede că portretul realizat de Rafael o reprezintă. Frumoasă și voluntară, ea a deschis calea familiei Farnese spre bogății nemăsurate. Era uneori numită ironic concubina papae sau chiar sponsa christi. Câinii latră dar trăsura trece… Pe fratele ei Alessandro, papa îl numește cardinal la 25 de ani, pavându-i drumul către papalitate, unde va figura ca Paul al III-lea. Giulia nu a ezitat să intre în patul înaltului prelat, chiar în noaptea propriei nunți, și să devină o amantă exigentă care a sporit numărul de copii ai papei, dăruindu-i doi fii: Ricardo și Giovani, născuți în timpul pontificatului. Ceea ce ridica la 10 progeniturile sale cunoscute, pe lângă multe altele necunoscute, sau care au fost recunoscute fără să fi fost copii lui direcți, cum este fiul bastard al Lucreției, posibil fructul unui incest după cum șușoteau gurile rele, fie cu fratele Cezar fie cu propriul ei părinte, care oricum era capabil de orice.
Unii cercetători cred că tot acest erotism neînfrânat al papei, continua sa căutare a plăcerilor fizice, s-ar fi datorat unor tulburări psihice. Stresul era însă mare la Vatican și până la urmă papa nu făcea decât să urmeze exemplul unor predecesori apropiați, cum ar fi Inocențiu al VIII-lea, despre care se zvonea că ar fi tatăl întregii Rome, și care introdusese în cetatea eternă obiceiul de a-și numi copiii în funcții importante de la cele mai fragede vârste, cardinali din fașă. Nu degeaba venalitatea și simonia, abuzurile nenumărate ale Bisericii Catolice au condus către reforma lui Luther. Vremurile pe care le-a prins Rodrigo era ațâțate de noile descoperiri geografice, de cultura umanistă dar și de aspirația către un stat unitar al principatelor italiene, pe care cel mai bine o va articula în războaiele sale Cezar, fiul preferat al papei.
Moartea lui Lorenzo Magnificul condusese la un dezechilibru politic în peninsulă, statele italiene de abia așteptau să se așeze din nou pe picior de război, după acel respiro oferit de pacea de la Lodi, care pusese capăt conflictului dintre milanezi și venețieni favorizând Renașterea. În sec. XV violența și războaiele erau armele politice predilecte în mâinile principilor avizi de putere pe scena italiană plină de contradicții unde alături de cinismului marii politici înflorea cultura într-un ritm alert care va influența evoluția întregului continent. Iar în cadrul bisericii se menținea tendinței papilor medievali de a deveni o putere seculară. Singura diferență între statul papal și restul entităților politice ale peninsulei era caracterul electiv al pontificatului față de cel ereditar al principilor, accesul la importantele rente papale și prestigiul de a fi în fruntea bisericii erau însă motive suficiente pentru o încrâncenată luptă politică cu mijloace dintre cele mai murdare. O lume complexă și confuză cu alianțe schimbătoare care genera instabilitate. Când Calixto al III-lea a fost ales papă la 77 de ani s-a crezut că este o soluție provizorie, la fel când a venit la putere Rodrigo.
Papii se se comportau ca principi laici mai atenți cum să-și sporească puterea și averile decât la obligațiile creștine. Alexandru al VI-lea nu era singurul care avea amante, dimpotrivă obiceiul era încetățenit și bogăția înlocuia sărăcia care trebuia să fie principiul de viață al prelaților. Pentru că Savonarola a denunțat depravarea, luxul și căutarea gloriei pământești aprinzând rugul vanităților la Florența a fost chiar el aruncat în foc de papa Borgia, care totuși știa să-și apropie artiștii și chiar Leonardo da Vinci a lucrat pentru Cezar, inventând mașini de război, iar la Ferrara geniul florentin i-a făcut un delicat portret Lucreției. De altfel, în unele cazuri arta devenea o armă politică, menită a spori prestigiul nobililor. Ideea de a recupera splendoarea imperiului roman, accentuată de căderea Constantinopolului și de numărul mare de intelectuali bizantini care soseau la Roma fugind în fața înaintării turcești a făcut ca papii să se considere moștenitorii legitimi ai măreției imperiale și să se așeze în fruntea impulsului renovator care transforma Italia.
Noua percepție a omului nu s-a reflectat în structurile puterii care rămăseseseră ancorate în feudalismul medieval. Statele italiene erau orașe domniate de câte o familie nobilă care își exercita puterea la modul absolut sau în altele se menținea o tradiție republicană, care reflecta conflictul latent între burghezie și nobilime, între modernitate si evul mediu. Doar câteva din principatele italiene aveau suficientă pondere pentru a exercita o anume influență asupra celorlalte : Veneția, Napoles, Milano, Florența și statele pontificale care se întindeau în zona centrală a Italiei cu granițe fluctuante. Politica exterioară a familiei Borgia a fost condiționată de lupta dintre Franța și monarhia spaniolă pentru a controla regatul Napole, în care până la urmă Spania a ieșit învingătoate.
Așadar toate mișcările politice ale papei Borgia erau menite a contracara mașinațiile celorlalți potentați și una dintre armele sale a fost propria fiică, singura fiică între numeroșlii săi fii: Lucreția. Aceasta este una din figurile feminine cele mai cunoscute ale renașterii italiene. Faimoasă pentru frumusețea ei, fascinantă și inteligentă, ea a fost implicată în intrigile curților italiene și ale Vaticanului. Admirată și temută, era o politiciană abilă și o bună diplomată. Este însă greu de crezut că Lucretia avea putere de decizie și nu era doar un poion al jocurilor politice masculine ca toate femeile din epoca respectivă, deși vreme de 3 ani, între 1499 și 1502 a administrat Vaticanul și se spune că s-a achitat cu competență de îndatoririle ei ca reprezentantă a papei, când acesta era absent. În jurul ei s-a creat legenda neagră alimentată de bârfele contemporanilor geloși, dar astăzi ea începe să fie revalorată.
S-a născut pe 18 aprilie 1480 la Subiaco, lângă Roma, fiica mantovanei Giovanna (Vannozza) di Catanei și a cardinalului catalan Rodrigo Borgia, arhiepiscopul Valenciei. Preotul și curtezana erau amanți de multă vreme. Mama Lucreției fusese matroana unui local faimos în oraș, Locanda della vacca, unde veneau vipurile vremii pentru a se desfăta cu damele de companie aflate în serviciul Vanozzei, care a strâns o mare avere grazie propriei inteligențe în afaceri dar și legăturilor cu cardinalul Rodrigo, care nu putea rămâne indiferent la farmecele blondei ce-a fost pictată și de Tițian, ca un exemplu de feminintate. El îi acordase titlul de contesă de Candia și o căsătorise succesiv cu mai mulți bărbați pentru a o avea în preajmă. De altfel stema nobiliară a versatei curtezane reunea simbolurile familiei Borgia și cele ale soților ei, dintre care cel mai apreciat, sau mai bine zis singurul care a trăit mai mult de doi ani după nuntă, a fost umanistul Carlo Canale, care s-a ocupat de formarea intelectuală a Lucretiei, inițiind-o în studiul artei și poeziei, precum și al limbilor latină și greacă. De o frumusețe răpitoare aceasta moștenise trăsăturile mamei și viclenia tatălui fiind o combinație de gingășie și forță, ingenuitate și pericol. De educația ei s-a ocupat o vreme chiar amanta papei Giulia Farnese.
De mică Lucreția este descrisă ca o femeie fatală, și această imagine va fi exploatată literar și plastic de-a lungul secolelor, fiind binecunoscută drama lui Victor Hugo unde este protagonistă în clarobscurul intrigilor și otrăvurilor care întrețin mitul ei salomeic de lolita lorelei, sirena blonă care atrage în mrejele ei bărbați sortiți astfel pieirii. Adevărul este că adeseori Lucreția a fost o marionetă în mâna tatălui și fratelui ei, care au logodit-o chiar de la frageda vârstă de 11 ani potrivit propriilor interese cu bărbați avuți și nobili pentru a-și satisface ambițiile politice și tot ei se spune i-au ucis pe cei pe care ea ajungea să-i iubească, din gelozie, sau pentru a o menține sub propria dominație, cum s-a întâmplat cu cel de-al doilea ei soț: Alfonso de Aragon, asasinat la ordinul lui Cezar atunci când nu le-a mai fost de folos politic celor doi Borgia.
După doi logodnici considerați repede nepotriviți de papă, Lucreția a fost măritată prin procură cu Giovanni Sforza pentru a stabili o alianță cu puternica familie milaneză. Tânăra avea 13 ani și căsătoria nu s-a consumat imediat, motiv invocat de papă când a vrut să o căsătorească cu altcineva, acuzându-i primul soț de impotență. În timpul așa zisului mariaj, Lucreția a continuat de altfel să trăiască sub strictă supraveghere paternă la Vatican în Palatul Santa Maria in Portico. Când prelatul a aflat că mirele vrea să-și ducă mireasa cât mai departe de influența lui, el a hotărât să-l ucidă, dar Lucretia si-a prevenit bărbatul care a părăsit Roma. Lumea a bârfit totuși că tânăra însăși ar fi uneltit cu fratele ei pentru a-l îndepărta pe soțul nedorit, care a fost până la urmă cumpărat de papă cu întreaga ei dotă pentru a accepta anularea căsătoriei. Tot despre el se spune că ar fi aruncat în arena zvonurilor cuvine veninoase despre Lucreția ceea ce ar fi consolidat imaginea demonică a frumoasei femei și mai ales suspiciunea de incest cu dezdrăbălatul ei tată. Vărul Lodovico Moro îl sfătuise de altfel pe Giovanni să-și dovedească virilitatea dinaintea unor martori aleși pe sprânceană, dar acesta refuzese.
În timpul procesului, Lucreția a stat la o mânăstire unde se spune că a avut o legătură amoroasă cu un anume Perotto (Pedro Calderon) mesagerul papei, din care a rezultat un copil. Presupusul tată a fost însă ucis de papă și Alexandru al VI-lea a recunoscut el copilul, despre care gurile rele vorbeau că ar fi fructul unei legături incestuoase. Pentru papă însă și acesta nu era decât încă un pion al jocurilor politice. Copilul a fost născut în secret înainte ca Lucretia să fie din nou dată în căsătorie ducelui Alfonso de Aragon, un tânăr frumos de 17 ani, pe care ea l-a îndrăgit imediat. Papa însă tot nu era mulțumit, și dragostea sinceră care părea să unească inimile celor doi tineri nu reușea decât să-l enerveze și să-l facă pe Alfonso antipatic în ochii lui, mai ales atunci când nu i-a mai fost de folos pentru pretențiile de expansiune teritorială a statelor pontificale. Ca să se salveze, Alfonso părăsește Roma, lăsându-și soția alături de primul lor născut, Rodrigo de Aragon, dar destinul îi este pecetluit de intrigile familiei Borgia. Atacat și rănit de un grup de pelerini veniți la jubileu, în realitate asasini plătiți de Cezar Borgia, Alfonso este o vreme îngrijit cu devotament de Lucreția. Ea bănuiește complotul și caută să nu-l lase singur nici o clipă, dar este găsit sugrumat într-o noapte când pentru scurtă vreme Lucretia este îndepărtată de la căpătâiul lui. Îndoliată, tânăra se refugiază la Napoli, dar revine după scurt timp la Roma, unde reintră în grațiile interesate ale papei care îi pregătise un nou mariaj, de data asta cu ducele Ferrarei, Alfonso d-Este. Acesta nu este prea dornic de căsătorie, îngrozit de zvonurile despre malefica familie, dar trebuie să se supună intereselor de stat și până la urmă, văzându-și mireasă, este impresionat de frumusețea ei. Vor avea împreună 8 copii, dintre care doi vor muri în pruncie. Ultima sarcină i-a fost însă fatală Lucreției.
O septicemie a pus capăt la 38 de ani unei vieți de poveste, care în ultima ei parte cunoscuse o profundă criză religioasă când păcătoasa din tinerețe a devenit o virtuoasă mecena, apreciată pentru noblețea ei și lăudată de Ariosto în versuri în poemul Orlando Furioso. Legenda neagră a vieții ei este însă mult mai atrăgătoare decât ultimii ani de sfințenie. Mai ales zvonurile potrivit cărora avea un inel plin cu otravă cu care își ucidea dușmanii în timpul petrecerilor somptuoase organizate de papă, sau că folosea ciuperci otrăvite care omorau lent și fără să trezească suspiciuni. Ea pregătea singură o otravă punând arsenic în măruntaiele unui porc de abia ucis și transformând masa putrezită desicată într-o pulbere albă letală. Dar documentele vremii nu menționează nimic despre acest venin și se poate considera că este o invenție a epocii romantice amatoare de morbid.
Lucreția se stinge în 1519. Trecuseră 16 ani de la moartea părintelui ei în condiții misterioase. Unii vorbesc despre malaria care făcea ravagii la vremea aceea, alții cred că Suveranul Pontif a murit accidental, victimă a propriilor uneltiri și a otrăvii pe care o pregătise pentru alții. Potrivit unor surse, papa invitase la masa mai multi cardinali, cărora le pusese gând rău. Ca să-i ucidă fără urme, a hotărât să folosească o otravă care acționa lent, pusă în băutura oaspeților. Dar când a cerut de băut, din greșeală și cupa lui a fost umplută cu vin otrăvit, din care a băut puțin și Cezar. La scurt timp Papa a murit în chinuri cumplite, iar pe Cezar băutura l-a paralizat parțial. Ca sa-l salveze, medicul a folosit un remediu bizar: a tăiat un catâr și l-a pus pe Cezar, dezbrăcat, în burta animalului. Vreme de câteva săptămâni, ducele s-a zbatut între viață și moarte, timp în care a fost ales noul Papă, Pius al III-lea. Acesta l-a confirmat în funcția de stegar al Bisericii și vicar papal al provinciei Romagna dar, n-a trecut mult și a dispărut și acesta de pe scena pontificală, fiind probabil la rândul său victima unui complot care l-a propulsat pe scaunul sfântului Petru pe dușmanul cel mai înverșunat al familiei Borgia: Giulianno della Rovere, ca papa Iuliu al II-lea. Acesta va continua el visul imperial al lui Cezar și îl va da la o parte pe acesta din calea ambițiilor sale. In Principele, Machiavelli dă de înțeles ca eșecul lui Borgia de a împiedica alegerea acestui papă milităros, genial și teribil a fost o mare eroare politică în cariera sa, poate singura…
Astăzi, ca să vezi monumentul funerar construit de Michelangelo pentru Iuliu al II în biserica San Pietro in Vincoli, urci dinspre bulevardul Cavour pe o scară ce trece pe sub bolta unui palat care a aparținut familiei Borgia, în apropierea Colosseumului. Dar Giuliano nu este înmormîntat acolo ci la San Pietro, locul fiind indicat de o mică stelă de marmură. Noul papă era viclean ca și Borgia, războinic inteligent și un mare mecena, prieten cu numeroși artiști faimoși ai renașterii: Bramante, Rafael, Michelangelo. În Italia a dus o politică externă agresivă, reușind totodată să-și apropie marile familii. Gurile rele îl acuzau de sodomie, el a pretins un timp că este tatăl adevărat al lui Cezar Borgia, pentru că și el ar fi avut legături amoroase cu Vanozza Catanei. A fost însă doar un șiretlic pentru a-l atrage de partea sa pe Cezar să pună capăt unei răzmerițe în Romana, după un timp însă l-a arestat, cerându-i să-i predea ultimele posesiuni din Italia si sa plece. În van a căutat refugiu Cezar în Spania și apoi Napoli, căci reușise să-și taie toate punțile cu visul său imperial și intrigile sale nestăvilite. În martie 1507, la 32 de ani, a fost răpus de un foc de muschetă, în regatul Navarrei unde lupta pentru o cauză ce-i era străină, într-un regiment spaniol, sub un nume de împrumut, spre a nu se i cunoaște adevarata identitate.Cel care la șase ani fusese numit de Sixtus al IV-lea protonotar apostolic pantru a deveni la 19 ani sub Inocențiu al VIII-lea episcop de Pamplona și cardinal la 25 sub pontificatul propriului părinte sfârșea anonim pe câmpul de luptă. Îl ajunseseră blestemele celor asasinați la ordinul lui, inclusiv propriul frate, Ioan, de care scăpase tocmai pentru a avea drum liber în propria carieră militară pentru care a renunțat la pălăria de cardinal. În viața politică s-a remarcat prin abilitate, inteligență, șiretenie și o rafinată cruzime.
Ca și părintele său era fără scrupule, fără credință și fără morală, dar totodată avea calitățile monarhului absolut, ceea ce din păcate nu a reușit să ajungă. Spre deosebire de papa Rodrigo care alterna desfrâul cu bigotismul, Cezar era prin excelență condotierul, soldatul laic, agresiv, răzbătător, și atunci când s-a aflat la conducerea ducatului Romagna – un bun administrator. În plus era frumos, precum Christ, chipul său fiind chiar folosit pentru imaginea Domnului. Este adevărat însă că excesele l-au desfigurat și spre sfârșitul vieții fața sa cu un oval pur, nasul drept și ochii expresivi, păstra urmele devastatoare ale sifisului, farmecul său masculin proverbial fiind mult diminuat din această cauză. Il Valentino, cum era numit pentru că primise ducatul Valentinois de la Ludovic al XII-lea, regele Franței, a fost modelul pe care și-a construit dizertația Machiavelli în faimoasa sa carte Principele, unde acesta descrie state reale și nu imaginare, ca exemple concrete de guvernare unde orice mijloc este acceptabil pentru atingerea scopului propus și fiecare trebuie să-și scape pielea singur ca să reușească, ceea ce Cesare nu a reușit deși era viteaz și îndrăzneț dar fusese propulsat la putere de către tatăl său și steaua lui s-a stins atunci când acesta a murit. Oricum în Principele, Cezar Borgia este propus ca model al unei guvernări eficiente în care trebuie să acționezi conform norocului, adică la momentul oportun, cu rapiditate și îndemânare, și să te bazezi exclusiv pe propriile forțe. Cezar a fost prieten și cu Leonardo Da Vinci, pe care l-a folosit ca inginer și arhitect militar în 1502. După Borgia, Leonardo nu și-a mai găsit alt patron în Italia și a acceptat oferta lui Francisc I de a i se alătura în Franța, unde genialul pictor a și murit în 1519.
Astăzi privim îngroziți și excitați la aceste personaje, care se potrivesc însă perfect pe scena Renașterii. Excesele lor sunt excesele epocii în care au trăit, o perioadă splendidă în care deschiderile culturale coexistau și încurajau abaterile de la percepția pudibondă a moralei creștine. Sfinții și prostituatele puteau fi slăviți în egală măsură, meritele carnale ale unora erau exaltate în aceeași termeni cu cele spirituale ale altora. Marsilio Ficino avea o candelă aprinsă în fața unui portret al lui Platon, cu care îl înlocuia pe Iisus. Era vârsta Decameronului lui Boccacio și a Afroditei botticeliene. Fidelfio scria satire, Panormitano își compunea Hermafroditul iar eruditul Lorenzo Valla a scris o condamnare a virginității, considerată un lucru împotriva naturii. Casa, arhiepiscop de Benevento, a scris o lucrare de filosofie erotică care venind din partea unui preot este ca și cum Marchizul de Sade ar scrie un Tedeum. O epocă atât de imorală încât nici nu putea fi definită ca atare, pentru că imoralitatea însemna normalitate. O reacție dură a renașterii la Timpul Cavalerilor, un timp al luxului și al frumuseții în care exteriorul conta mai mult decât valorile interioare ale adevărului și virtuții.
O epocă după chipul și dorința familiei Borgia.