“Frieda este prima femeie din istoria artei care a tratat cu sinceritate absolută, s-ar putea spune chiar cu cruzime, acele teme generale și specifice care afectează exclusiv femeile” spunea odata soțul ei, muralistul Diego Rivera.
Aceasta este diferența între arta psihologic-morală autobiografică a Friedei și cea social-istorică a soțului ei, în societatea preponderent machista a Americii de Sud, unde femeile pot vorbi liber despre sentimentele lor, în vreme ce bărbații, dacă ar face-o, ar fi considerați slabi de înger, ei trebuind să se rezume la declarațiile publice.
Mexicana Frieda Kahlo are o personalitate puternică, iar femeia din tablourile ei, reprezentând adesea concepția ei despre eternul feminin, îi împrumută de cele mai multe ori trăsăturile. Marcată de boală, de nationalismul ei imperios, de căsnicia cu un artist de marcă viața Friedei este o victorie a unei picturi spontane, ieșite din suflet, unde teme ca nașterea, moartea, procreația sunt tratate autobiografic într-un mod neobișnuit, viu, îmbibat de realism magic, de simboluri, de trăire.
Atunci când a murit pe 13 iulie 1954, Frieda Khalo avea început pe șevalet un portret al lui Stalin. Ceea ce nu este deloc ciudat, ținând seama de firea ei răzvrătită și contestatară ce a ajutat-o să-și depășească handicapul fizic, să se impună ca femeie și ca artistă.
Ea s-a identificat atât de mult cu revoluția mexicană încât întotdeauna a spus că s-a născut în 1910, deși a văzut lumina zilei cu 3 ani înainte, în Cayoacan, pe atunci o suburbie a orașului Mexico City. Mama sa avea origini indigene și spaniole, iar tatăl, Guillermo Kahlo, era un evreu ungur, născut în Germania, la Baden Baden, de unde plecase spre Mexic la 19 ani. (Frieda nu a afirmat nici nu a negat posibila ei ascendență evreiască, care este însă contestată de surse biografice recente). În jurnalul ei, Frieda vorbește adesea despre acesta, descriindu-l ca pe un artist, datorită meseriei lui de fotograf, și arătându-și dragostea pentru cel care a susținut-o în momentele dificile de boală ce i-au marcat adolescența.
Voluntară și emancipată, Frieda Kahlo și-a depășit slăbiciunile trupului, bolnav de poliomelită în copilărie, și s-a apucat de pictură când a fost țintuită la pat luni de zile, dupa un accident de mașină suferit la 17 ani, care a necesitat mai multe intervenții chirurgicale și a împiedicat-o sa aibă copii. Alegoriile din pictura ei sunt o formă de a-și exorciza suferințele, exteriorizându-le. Mai târziu, soțul ei, Diego Rivera, mai în vârstă decât ea cu 21 de ani, va vorbi plin de admirație despre calitățile de femeie și de artistă ale Friedei. Un nume reprezentativ pentru arta mexicana a secolului XX, deși pe parcursul casniciei lor, ea s-a bucurat adesea de apreciere datorită statutului ei de soție a acestui important artist, între ei existând chiar o anume rivalitate, care astăzi pare să-i dea câștig de cauză pictoriței, datorită unei moderne și sensibile viziuni plastice votive și alegorice.
Deși a urmat câteva cursuri ale Școlii Naționale Pregătitoare, talentul nativ al Friedei este impregnat de acea spontaneitate stângace și fermecătoare a artei naive, rezultatul intuiției, mai mult decât al pregătirii artistice. Unii ar putea chiar să o acuze de amatorism, dacă arta ei nu ar avea o fascinație atât de aparte, dacă nu ar fi atât de imaginativă și de bine realizată.
În pictura ei se simte influența Renașterii italiane, a picturii muraliste a lui Rivera și a folclorului mexican, mai ales a ex voto-urilor coloniale, a tablourilor populare votive, și a unui artist mexican din secolul XIX, Hermenegildo Bustos, ale cărui naturi statice au suculența mistică, senzuală, ordonată și stranie, ce se regăsește în unele pânze ale Friedei. Ceea ce impresioneaza însă în lucrările ei este nemijlocirea sentimentului, a emoției umane și artistice, pictorița expunându-și suferințele fizice, trăirile, regretele, reușitele, amintirile ca pe o aserțiune a vieții, prin metaforele ce-i însoțesc chipul reprezentat adesea imobil, ca un fel de mască ce-i ascunde adevăratele sentimente sau dimpotriva le subliniază.
Ea se înfățișează deseori însoțită de animale de companie, papagali, maimuțe, câini, ori înconjurată de un peisaj ciudat, subtropical sau ireal. “Mă pictez pentru că sunt atât de des singură. Și pentru că este subiectul pe care îl cunosc cel mai bine”, spunea ea. În fiecare autoportret ea încearcă să-și exprime starea de spirit la momentul când a realizat respectivul tablou. Pe când era la Școala Națională Pregătitoare, Frieda dorea să devină medic și studia științele naturii. De altfel întotdeauna și-a manifestat dragostea față de natură, de animale, de culori, fructe, și tot ceea ce este pozitiv, dar arta a ajutat-o să-și găsească propria identitate. În timpul cât a fost bolnavă, Frieda s-a obișnuit să-și studieze fața în oglindă, și a avut obsesia unei picturi naturaliste cu elemente simbolice. “Să pictez lucrurile așa cum le văd cu ochii mei.”
În 1928, ea se alătura cercului de intelectuali ce susțineau revoluția mexicană și reîntoarcerea la origini indigene, sufocate de cucerirea spaniolă. Frieda s-a declarat de altfel întotdeauna o metisă, în sângele căreia curge amestecat sânge european și indigen. Tot atunci se alătură partidului comunist mexican și îi prezintă lui Rivera unele lucrări care îl fac pe artistul ce o va lua de soție în 1929 să exclame: „ce energie a expresiei și ce feminitate a caracterului arată aceste pânze, pictate cu onestitate plastică și personalitate artistică inconfundabilă. Ele comunică o senzualitate vitală, completată de o neîndurătoare și totodată sensibilă putere de observație. Îmi apare ca o artistă autentică.”
Astăzi, odată cu afirmarea feminismului, artista este chiar mai admirată decât soțul ei, sensibilitatea lucrărilor de dimensiuni relativ mici ale Friedei aruncând în umbră frescele monumentale ale lui Rivera, puternice de altfel și pline de o energie vitală, un contrast ce apare și în fotografiile celor doi: Rivera ca un taur înalt, voluminos, emanând forță, Frieda Kahlo plutind alături de el, ca un fluture, cu sprâncenele ei îmbinate și fustele lungi ce-i mascau piciorul drept deformat de poliomelită și de accidentul din adolescență. Rivera apare deseori în pictura soției sale, portretul lui fiind așezat pe fruntea autoportretelor ei, ca și cum i-ar bântui gândurile, ar fi un fel de alterego, deși căsnicia lor a fost umbrită de scandaluri de presă legate de poveștile de dragoste ale lui Diego cu diferite femei, printre care chiar cu Cristina, sora Friedei, iar aceasta a avut o escapadă sentimentală la New York cu fotograful Nicholas Muray si cu sculptorul lasamu Noguchi. Diego si Frieda au divorțat la sfârșitul anilor ’30 și s-au recăsătorit câteva luni dupa aceea.
În paginile unui jurnal început în anii ’40 se regăsește problematica pe care o reflectă în pictura ei Frieda Kahlo: sexualitate și fertilitate, magie, ezoterism, nationalism de stânga, iubire a Revoluției. „Vreau să fac din pictura mea ceva util, ceva care să-i fie de ajutor partidului, Revoluției, care este singurul lucru pentru care merită să trăiești”, spunea artista, care a ieșit însă din partidul comunist, atunci când Rivera a fost obligat sa-l părăsească, iar în 1954, deși bolnavă de pneumonie, a participat la o manifestare împotriva intervenției Statelor Unite în Guatemala, ceea ce i-a grăbit moartea. Frieda era însă o femeie curajoasă, privea moartea ca pe o trecere spre un alt fel de viață. Pe baldachinul patului avea un schelet, în spirit profund mexican unde sfârșitul existenței este înțeles ca un proces.lo
Lucrările ei trebuie privite ca rezumate metaforice ale unor experiențe concrete, trăite. Imaginarul lor provine din arta mexicană populară și din cultura precolumbiană, artista posedând chiar o interesantă colecție de sculpturi toltece. Deși în tablourile ei apar elemente fantastice, ireale, ea nu poate fi numită suprarealistă pentru că nu se depărtează niciodată complet de realitate. Mesajul ei nu este ermetic sau ilogic. Fapte și ficțiune se întrepătrund în opera ei ca fațete ale unei aceleași realități, în spiritul unui realism magic specific sud-american. Cu toate acestea, opera ei a fost admirată de suprarealiști, autoportretul „Rama”, prezent într-o expoziție organizată în 1939 de André Breton la Paris, fiind prima lucrare de Artă plastică mexicană contemporană achiziționată de muzeul Louvre.
În 1958 s-a deschis în Ciudad de Mexico muzeul Frieda Kahlo, potrivit dorinței lui Diego Rivera, mort cu un an înainte. Contribuția lor la dezvoltarea și deschiderea artei mexicane este majoră și inconfundabilă.
