Masca, legătura cu un alterego într-o dimensiune magică

Eseu despre Măștile Africii profunde

Pentru omul primitiv, masca pe care și-o pune pe chip nu are rol estetic. Ea nu este artă, menită a-i înfrumuseța viața. Nici nu vrea să-i ascundă chipul în spatele unor trăsături schimbate, schimonosite adeseori pentru a sugera furia sau înghețate într-un zâmbet, ca semn al bucuriei.

Masca este legătura omului cu lumea de dincolo, cu strămoșii-zei pe care îi cinstește în dansuri dezlănțuite, în transă. Masca este legătura omului cu natura, cu copacul din care a cioplit-o și căruia îi aduce daruri ca unui zeu. Cu frunzișul din care își croiește costum, devenind aidoma codrului. Cu pământul cu care coloreaza lemnul, dându-i viață proprie. Cu albul argilei îi vopsește fața, cu sânge îi unge buzele și tatuajele sau sacrificările măștii.

Atunci când își pune masca, dansatorul nu se deghizeaza, nu vrea sa-și afirme personalitatea ci se retrage în spatele unei imagini mitice în care zeul se oglindește și îl aduce printre oameni. Dansatorul mascat devine una cu străbunii săi, poate să facă minuni intrând într-o lume unde sacrul este omniprezent. El repetă facerea lumii, dând prezentului magia începuturilor și a unei eterne renașteri.

Măștile nu sunt apanajul continentului african, și astăzi plin de mistere. Oamenii le-au folosit pretudindeni si dintotdeauna. Făcute din lemn, piele, metal, ceramică, mari sau mici îi dădeau omului puterea identității lor echivoce, îl apărau în lupta cu necunoscutul. Erau aparența devenită esență. Prins în vârtejul magiei, dansatorul, șamanul, vânătorul împrumutau odată cu noul chip forța măștii, puteau să aducă ploaia, să vindece sau să ucidă mai ușor la vânătoare.

Masca exorcizează trăiri ancestrale, ea poate scoate la iveală ceea ce oamenii vor sa ascundă, poartă încărcătura de rosturi a tradiției, evocă emoții, justifică apartenențe. Sunt realiste sau abstracte, au trăsături umane sau animale, concrete ori simbolice. Astăzi sunt considerate de mulți colecționari decorative.

leșite din contextul lor spiritual, doar parte a întregului unui costum și mai ales a unui ritual, desacralizate, ele au devenit obiecte de artă. Din manifestare a divinului, a imanentului, a invizibilului au ajuns expresia, minunată de altfel, a vizibilului, a unei noi concepții despre frumos.

Altădată măștile aveau rolul să reitereze episoadele cosmogenezei, ca depozitare vii ale miturilor, conferind omului timpul etern, prin sustragerea lucrurilor din timpul istoric. Astăzi ele sunt mesagerele unei lumi care se pierde treptat sub impactul “satului global”, al tăvălugului așa zis civilizator unde arta nu mai este spirit și sacrul devine marfă.

În arta contemporană forța lor expresivă a produs mutații serioase, a ajutat-o sa iasă din contururile idealurilor antice, perpetuate din vremea Renașterii. Așa cum spunea André Malraux: „în mască sculptorul nu dă formă unui spirit pe care nu-l cunoaște ci îl creează prin intermediul formei^”. Masca este cu atât mai eficientă cu cât se depărtează de forma umană sau animală exterioară pentru a fi materializarea spiritului cuprins în ea. Masca este extaz, cântă despre originile lumii, pune în mișcare universul. Deși exterioară, masca este subiectivă, interioară, profundă, expresivă.

Se spune ca atunci când vrei să sculptezi o mască, trebuie să te purifici si să te rogi copacului din care este tăiat lemnul, să-i oferi sacrificii, pentru că în el sălășluiesc spirite. Trebuie să le dai acestora timp să-și găsească o nouă casă. Folosită în riturile agricole, funerare sau inițiatice, masca a apărut atunci când populația a devenit sedentară. În general portul ei era rezervat bărbaților, dar în unele culturi, vopsită în alb, era purtată și de femei. Uneori masca este înlocuită de pictura faciala. Rolul măștii era să mențină vie în conștiința oamenilor prezența miturilor, să explice taine și mai ales să asigure buna funcționare a vieții colective, în toată complexitatea și diversitatea sa.

În timpul festivităților de inițiere în viața adultă, pentru pregătirile de război ori de pace, măștile erau purtate de către dansatori aleși cu grijă, fie vertical, acoperind fața, ca niște coifuri cuprinzând întreaga țeastă ori precum creste, deasupra capului, acoperit cu diferite materiale. Ea reprezenta spirite umane sau animale, făpturi mitologice, ființe benefice ori malefice.

Se credea că personifica străbunii totemici, din care se trăgeau familiile tribului, sau că este reședința unui spirit căruia i se aduceau ofrande. Erau deseori menite să protejeze omul de necunoscutul morții sau al bolii. Cele folosite în rituri agricole puteau reprezenta divinități ale ploii sau ale fertilității, iar măștile de animale erau cele mai indicate să asigure succesul vânătorii. În unele locuri bolnavii suferind de anumite afecțiuni purtau măști care să îi vindece sau erau lecuiți de șamani mascați. Măștile puteau fi folosite și pentru protecția socială, fiind purtate de justițiari care pedepseau răufăcătorii, așa cum mai târziu o va face personajul cinematografic iconic mascat Zorro.

În vreme ce statuile erau sculptate de meșteri specializați, măștile erau adeseori făcute chiar de dansatori, cioplite într-un lemn moale departe de privirile impure ale femeilor și copiilor. Se spune că însuși zeul îl desemna pe cel care urma să îl întrupeze mascat, prin intermediul unui vis, o viziune, transă sau stare de boală. Acesta trebuia să stea izolat, să postească, să evite contactul cu femeile.

Măștile erau folosite întotdeauna în cadrul unui spectacol, celebrând creația lumii, stabilind relații între vii și morți. Comedia se amesteca cu burlescul și tragicul, provocând uimire, râsete ori lacrimi, bucurie sau spaimă. Dansul era însoțit de strigăte, zgomote și muzică, de bătaia tobelor. Gesturi lascive, agresive, tremur, lovituri din picior, rotiri ale capului, contorsionari ale trupurilor prin care se cerea protecție si binecuvântare spiritelor.

La sfârșitul ceremoniei măștile erau duse în locuri sigure, ascunse privirilor. Li se aduceau sacrificii. Considerate a avea puteri magice, a fi locuite de ființe supranaturale, măștile trebuiau protejate de privirea neinițiaților și nu o dată ele erau distruse imediat după spectacol. Adeseori măștile deveneau instrumentul puterii, vehicolul spaimei, prilej de manipulare.

Singurele spectacole la care participau femei și bărbați împreună erau festivitățile agricole, semănatul și recolta, prilej de bucurie pentru toți.

Măștile africane exprimă o înțelepciune ancestrală, o spiritualitate milenară si un mod de a domina forțele lumii naturale. Ele au avut un impact major asupra artei moderne europene².

Totusi convertirea unui mare număr de populații africane la Creștinism și Islam, frământările sociale și politice, colonialismul, au transformat misterul religios în mascaradă turistică, văduvind de sens și măștile, care ajung să fie produse în serie, să aparțină imperiului Kitch.

1. Imaginea pe “coperta” articolului este o fotografie de Man Ray, “Alb si Negru” c.1926. Influența artei africane a fost majoră la începutul secolului 20.
2. Se povesteșe că în 1906 Henri Matisse era în drum să o viziteze pe Gertrude Stein când a văzut o mică operă de artă africană în vitrina unui magazin de bibelouri. Impresionat profund de forma abstractă, magnetică a măștii, a cumpărat-o. Când a ajuns în apartamentul lui Stein, l-a găsit pe Picasso pictându-i portretul. Matisse le-a arătat descoperirea sa, iar Picasso a fost atât de uimit încât a mers să viziteze Muzeul Etnografic din Paris pentru a afla mai multe despre arta africană. Se poate spune că metamorfozele picturale de la începutul secolului XX datorează enorm măștilor africane. “Atunci am înțeles ce înseamnă cu adevărat arta, spunea Picasso. Nu este un proces estetic ci o formă de magie care se interpune între noi si universul ostil. O formă de a căpăta puterea impunând o formă atât fricilor cat și dorințelor noastre” (“Viețile secrete ale marilor pictori”, Elizabeth Lunday)