Imaginaţi-vă o biserică de lemn din Maramureş. Preotul ţine slujba în taina altarului şi oamenii stau în picioare, drepţi ca lumânările, bărbaţii în faţă, femeile în spatele lor, ca pe timpuri. Afară, bătrâne îşi lipesc urechea de peretele de lemn, pe fotele lor dungile riguroase par nişte scări ce unesc fiinţa cu pământul şi cerul.
Turla se înalţă semeaţă, cu coiful ţuguiat, ca şi clopurile bărbaţilor, deasupra unui acoperiş înalt, în două ape repezi, ce pare să înghită cu totul corpul dreptunghiular al bisericii, împărţit în pridvor deschis, pronaos, naos şi altar, în schemă triconică. Ferestruici înguste sub straşină lasă lumina să pătrundă cât să sporească misterul.
Nicăieri parcă tradiţia nu este mai adânc incizată în viaţa de fiecare zi a oamenilor ca pe acest pământ binecuvântat al Maramureşului. Arhitectura se leagă cu straiul popular într-o simbioză cosmică, cu rezonanţe îndepărtate, atât în mitologia dacilor, cât şi în simbolistica asimilată de la alte popoare indo-europene.
Motivul arborelui vieţii de exemplu, de sorginte iraniană, se regăseşte atât pe porţile monumentale cât şi în semeaţa înălţare peste pronaos a turnurilor clopotniţă, uneori de peste 60 de metri vrând parcă să sprijine cerul, cu nostalgia goticului pentru înalt, dar şi cu o anume impostaţie barocă, justificată de secolul când au fost construite majoritatea bisericilor maramureşene din lemn, al XVIII-lea.
În interiorul acestora, imaginile vorbesc si ele de copacul vieţii, prezentat ca un Kantharos al Patimilor Mântuitorului: tulpina viţei de vie ce creşte din trupul lui Hristos şi Fiul îi stoarce rodul într-un pocal, amintind de asimilarea simbolurilor dionisiace în cultul creştin.
Picturile murale sunt realizate cu tempera aplicata pe un strat subtire de gips și pe fâşii de in sau cânepă lipite de peretele de lemn la îmbinarea bârnelor. Spațiul sacru este amplificat de icoanele pictate pe sticlă sau lemn, cu ştergare purificatoare la căpătâi,
Un alt motiv des întâlnit este semnul solar, care apare alături de arborele vieţii pe porţile de lemn din Maramureş, decorate cu rozete şi torsade, pe toată suprafaţa, într-un mod ce le subliniază monumentalitatea, adevărate arcuri de triumf aşezate la intrarea în curţile sătenilor ori ale bisericilor.
Maramureşul este o regiune în care dacii s-au păstrat liberi o vreme îndelungată si zona a valorificat moştenirea lor simbolică. Herodot povestea că dacii „trăgeau cu arcurile în cer, când era furtună pentru a ajuta zeul suprem, Zamolxis, zeul Soarelui, să alunge demonii întunecaţi ce-i ascund faţa”.
Spirala multiplă, crucea frântă, roata cu patru cercuri mici exterioare aşezate în cruce, toate aceste semne solare dacice se regăsesc pe porţile meşteşugit sculptate în lemn de maramureşeni, dar şi pe costumul popular, pe unelte, având rolul de a invoca puterile binefăcătoare şi apărătoare. Aidoma colţilor de animale, „dinţii de lup” sunt prezenţi pe porţi, nu doar în nordul Transilvaniei dar şi în alte părţi ale ţării, cu rol de protecție.
Uneori pe porţile din Maramureş apar figuri antropomorfe cu rol de apărare magică, şi chiar stâlpii de susţinere iau forma unor siluete umane, intens stilizate, reprezentând mai ales bărbaţi în picioare. Ei pot fi consideraţi strămoşii gospodarilor, ce veghează la agoniseala acestora.
De altfel la Săpânţa, crucile antropomorfe din Cimitirul Vesel, cu istorioare despre viaţa defuncţilor la căpătâiul cărora se află, realizate de artistul popular Ioan Stan Pătraş, evocă acele manifestări de bucurie ce puteau însoţi moartea în antichitate, aşa cum nuntirile erau însoţite de bocete.
Tot pe porţi se întâlnesc uneori întruchipări antropomorfizate ale aştrilor cereşti, ca la Rozavlia, unde soarele şi luna sunt ilustrate cu realism într-un registru, şi ca semne specifice pe capul unor figuri umane, în altul. O interesantă îmbinarea între abstract şi figurativ, ce se regăseşte şi la bisericile în lemn, unde formele arhitectonice ajung la o sinteză aproape abstractă, în vreme ce picturile din interior sunt atent plăsmuite de grija unor pictori posesori ai unei gramatici stilistice baroce, regionalizată cu originalitate. În ele filonul tradiţional post bizantin capătă noi ramificaţii de expresie artistică potrivit influenţelor vremii, deschiderii mai mari a Transilvaniei secolelor XVIII şi XIX către mediul cultural european.
După ultima mare invazie a tătarilor din 1717, majoritatea bisericilor de lemn sunt refăcute integral în Maramureş. Ele îşi anunţă de departe prezenţa, aşezate pe o înălţime, în simbioză cu peisajul mioritic ce le înconjoară, echilibrate, solide şi parcă uşoare ca un fulg. Sunt decorate cu simboluri ancestrale interpretate de plastica folclorică, care fasonează adeseori elementele arhitecturale: capetele bârnelor ce susţin acoperişul, bolţile, stâlpii pridvorului. Un motiv ornamental întâlnit și în Moldova sau Muntenia este funia răsucită, ce poate fi considerată un simbol al trinităţii, şi alcătuieşte un fel de brâu protector care delimitează spaţiul sacru al bisericii.
Ctitorul lăcaşurilor era obştea sătească. Țăranii, comanditari şi meşteri, constructori şi zugravi, se întreceau unii pe alţii în realizarea arhitecturii şi a picturilor murale care se integrau iconografiei creştin ortodoxe.
Printre scene din Vechiul şi Noul Testament, Patimile lui Iisus erau prezentate detaliat, ca o răscumpărare a păcatelor omenirii. Asta arată că deşi se păstrează în tiparele post bizantine, pictura maramureşeană se resimte de influenţa ideologiei Contra Reformei, care iconografic subliniază armonia dintre Noul şi Vechiul Testament.
Totodată, absenţa aproape totală a scenelor din Viaţa Maicii Domnului, arată această receptivitate faţă de Reforma ce contesta cultul Fecioarei. Faptul că unii zugravi erau artişti itineranţi se simte şi în bogatele influenţe stilistice, inclusiv post brâncoveneşti, din arta maramureşeană care în linii generale îmbină formele bizantine cu cele baroce, în picturi realizate cu tempera pe fâşii de in sau cânepă, lipite pe lemnul pereţilor, în aşa fel încât să suporte schimbările climatice. Uneori pânza este înlocuită cu hârtie alcătuind un suport plastic pe care artistul se desfăşoară fie cu libertate barocă fie circumscris hieratismului bizantin.
Arhaice şi totodată moderne, în spiritul tradiţiilor autohtone şi receptive la influenţe orientale şi occidentale, artele populare din Maramureş sunt încărcate de spiritualitate, dar şi de aceea fervoare artizanală, dornică să împodobească totul, să transforme viaţa într-o gură de rai, măcar din punct de vedere estetic.
