„Urmez un drum ales pentru mine, din nevoia stringentă de a arăta că o femeie poate lucra la o scară monumentală”.
Niki de Saint Phalle a fost una dintre cele mai importante sculptorițe franceze din a doua jumătate a secolului XX. O prezență redutabilă în arta contemporană, o femeie tenace, care nu s-a dat în lături în cei peste 40 de ani de carieră să sprijine cu lucrări expresive, iconoclaste, emanciparea sexului așa zis slab și frumos. Creațiile ei se află în marile muzee ale lumii și are un parc de statui în Toscana, toate purtând pecetea stilului său inconfundabil. Siluetele personajelor sale modelate din ceramică viu colorată sau din alte materiale sunt iconice. Ele reprezintă cel mai ades femei gigantice pe care le numește “Nanas”. Numele vine poate din limbajul copiilor (nanan înseamnă în franceză ceva bun de mâncat sau un lucru grozav) ori te duce cu gândul la niste entități primordiale. De fapt, chiar titlurile acestor păpuși enorme le înfățișează ca pe niște Mume atemporale sau ca exponentele unei cruciade care afirmă rolul femeilor în toate sensurile, evidențiind condiția lor într-o lume dominată de bărbați. Aceste “nanas” reiau stereotipurile imaginii femeii transmise de mass media și sunt deseori produsul unei viziuni polemice și cu tendința spre caricatură. Sunt forme feminine îndrăznețe vizual, expresive, jucăușe, pline de voiciune, dar cu substrat adeseori tulburător, ce se opun convențiilor și au transformat-o pe artistă într-o voce importantă atât pentru mișcarea feministă, cât și pentru dezvoltarea artei conceptuale. Sculpturile ei instalație, sculpturi – arhitectură, sunt ambițioase, inedite și intens personale.
She/Hon – a cathedral’, “Ea – o catedrală”. Au mai rămas doar fotografii cu această sculptură – instalație gigantică, prezentată la Moderna Museet din Suedia în 1966. „Hon” înseamnă „Ea” si instalația consta dintr-o figură feminină uriașă, culcată pe spate, cu picioarele desfăcute, astfel încât publicul să poată pătrunde prin vagin în interiorul ei, unde se aflau diferite încăperi, cum ar fi un bar sub sân, un acvariu, un uter mecanic. Vizitatorii (chiar 150 de persoane în același timp) se întorceau practic în uter și se nășteau din nou, părăsind interiorul păpușii uriașe prin vagin. O zeiță-mamă, o Venus fertilă, femeia ca dătătoare de viață, femeia expusă, demitizată. Această “Nana” uriașă a fost proiectată în colaborare cu Jean Tinguely și cu artistul suedez Per Olof Ultveldt. Saint-Phalle folosește interacțiunea publicului cu opera (ca în Shooting Paintings) pentru a sublinia ideea corpului femin ca un receptacul al sacrului. Femeia este privită aidoma unei catedrale. Este un omagiu adus feminității. “Structura operei face referire la teoriile arhitecturale clasice despre intrările în catedrale și relația lor metaforică și simbolică cu organele genitale feminine” . Corpul femeii este totodată văzut ca un loc de schimb și creație, un spațiu de explorat, dar și generator de viață nouă. Amploarea acestei lucrări a condus către sculpturile ei arhitecturale (ca o casă în care se poate trăi) care culminează cu “Împărăteasa” din Grădina Tarotului în Italia
Niki de Saint-Phalle s-a născut pe 29 octombrie 1930 într-o familie aristocratică ruinată. Tatal său, André-Marie Fal de Saint-Phalle, bancher francez, se căsătorise cu o americană și petrecuse un timp la New York unde și-a pierdut și averea în marea criza din 1929. Niki a lucrat în tinerețe ca manechin apoi a început să expună artă în Elveția, mai întâi tablouri abstracte, apoi reliefuri, diptice și triptice acumulând obiecte eterogene, jucării vechi, cruci, deșeuri deseori aurite, toate caracterizate însă printr-un umor coroziv și o mare capacitate de invenție. Niki de Saint Phalle șochează adeseori, are gustul parodiei pe care o îndreaptă împotriva bigotismelor ori stereotipurilor de tot felul. Împreună cu Jean Tinguely a creat Fântâna Stravinsky din fața Centrului Pompidou la Paris. Despre partenerul său de viata, mort în 1991, scultorița vorbea cu admirație și considera că au format un cuplu extraordinar, mai ales datorită faptului că amandoi erau îndrăgostiți de artă mai mult decât de orice.
“Împărăteasa din Grădina Tarotului”, 1980, este o sculptură – instalație locuibilă, sub forma unui sfinx (o leoaică cu cap de femeie), inspirată de cartea de Tarot. În ea a locuit artista cât a lucrat la sculpturile Grădinii. Include o bucătărie, o baie și o zonă extinsă de living. Este decorată cu mozaic și ceramică la exterior și sticlă venețiană la interior. Pentru Saint-Phalle, figura împărătesei este simbolul suprem al feminității și al condiției feminine: „Împărăteasa este marea Zeiță. Ea este Regina Cerului. Mamă. Curvă. Emoție. Magie și Civilizație Sacră.” Creând Împărăteasa ca o casă, Saint Phalle o transformă într-un refugiu, asociind acest arhetip feminin cu spațiul sigur al pântecului și adaptându-l la dimensiunea arhitecturii monumentale. Folosindu-l ca spațiu de lucru ea asociază ideea de creație si procreație. Sticla, ceramica, fier, oțel, beton. Toscana
Interiorul Împărătesei din Grădina Tarotului.
Grădina Tarotului din Toscana, privire de ansamblu
Grădina Tarotului
O capelă din Grădina Tarotului reprezintă arcana “Cumpătării” . Un înger androgin stă cu un picior în apă și cu altul pe uscat, simbolizând balanța între conștient (pământul) și inconștient (apa).
Unul dintre proiectele ei de suflet a fost amenajarea unei gradini fantastice, feerice și lirice, la Capalbio (Grosseto) în Italia, într-un perimetru de o jumatate de hectar. Un vis pe care îl nutrea din tinerețe, când, fascinată, a vizitat în anii 1950 parcul Güell din Barcelona, creația lui Antoni Gaudí. Ea și-a finanțat singură acest proiect, plătind patru milioane de dolari pentru amplasarea într-un spațiu în formă de potcoavă (închiriat de la familia lui Gianni Agnelli) a 22 de statui gigantice ce reprezinta arcanele jocului de tarot. A lucrat singură sau ajutată de câțiva meșteri vreme de peste 15 ani. Uneori chiar a locuit în incintă, în interiorul unei statui de mari dimensiuni intitulată Împărăteasa Sfinx. Niki a fost fascinată de jocul de tarot la începutul anilor 1960 când a primit cadou o pereche de cărți de joc pe care mereu le-a considerat pline de un mister greu de descifrat, al simbolurilor stravechi cunoscute de preoții egipteni, de Moise, de Kabbala, de inițiați. Ca să ridice în parcul ei statuia Diavolului, Niki a chemat un șaman care a alungat într-un fel de ritual ezoteric răul temut de emoționata și superstițioasa artistă. De pe culmile florentine, astăzi privesc zările femei cu trupuri enorme, acoperite de ceramică, fragmente de oglinzi viu colorate și cu forme mereu curbe, caci “în natură nu există linia dreapta” iar pentru Niki natura este unduire. Ca să obțină fonduri pentru această operă colosală pe care puțini și-ar propune-o sau ar avea voința și mijloacele de a o duce la bun sfârșit, Niki de Saint Phalle a creat un parfum într-o sticlă specială înfățișând doi șerpi încolăciți. Grădina cuprinde și referințe la arhitectura templelor din Mexic sau India, ori a bisericilor ruse, monumente mult iubite de artistă. Armătura sculpturilor este din fier înconjurată de un fel de grilaj pe care a turnat beton, fără însă a se limita la macheta inițială ci folosind dimensiuni mult mai mari. Acest lucru i-a făcut pe locuitorii Toscanei, dornici de conservarea mediului lor florentin, să se declare nemulțumiți de intruziunea acestei femei perseverente ce declara că a sacrificat totul și viața sa privată și amanții eventuali ori alte proiecte doar pentru a oferi în acest fel materializarea bogatei sale imaginații. Se consideră că asupra ei Gaudi a avut o influență hotărâtoare. Unii critici spun că lucrarile ei amintesc și de picturile sud-americanului Botero, nu prin execuție sau stil ci prin motivul femeii supradimensionate, dar Niki de Saint Phalle este unică în viziunea ei și lucrările sale nu trec neobservate ci atrag cu forță ca un cântec de sirenă, prin senzualitatea caldă a unor forme ce frizeaza grotescul fără însă a cădea în Kitsch. Grădina lui Saint Phalle are toate atributele visului transformat in real.
“Tirs” (Schooting) – „împușcare”/„tragere” din 1961. Tablouri obținute din interacțiunea spectatorului cu opera. Au fost realizate prin fixarea unor pungi de polietilenă cu vopsea pe o suprafață și acoperirea lor cu un strat gros de ipsos. Spectatorii erau invitați să tragă cu pușca, ceea ce făcea să explodeze pungile și să curgă vopseaua pe suprafața albă texturată. În procesul de creație Saint-Phalle a combinat ceva din maniera Noilor Realiști cu expresionismul abstract și cu spectacolul tip performance. “Shooting Paintings” implică privitorul direct și fizic în crearea operei și lasă imaginea rezultată la voia întâmplării. Desi s-a spus că demersul dinamitează pictura tradițională, totuși el păstrează elementele esențiale ale acesteia: o suprafață de lucru goală pe care se va structura materia picturala. Diferite personalități ale lumii spectacolului au fost prezente la aceste performance în Galeria J, “to Fire at Will”, precum Jane Fonda. „În anumite privințe”, scrie criticul Ariel Levy, „cariera lui Saint Phalle a fost asemănătoare cu cea a lui Fonda sau Rauschenberg, construită la conjunctura dintre artă, carisma personală și gestul politic”. Tencuială, vopsea, sfoară, polietilenă și sârmă pe lemn. GaleriaTate, Londra
Niki de Saint Phalle a fost revendicată de mișcările feministe, sau de cele care se opun discriminărilor rasiale ori legate de sex, totuși opera sa nu este doar un manifest politic ci exprimă o gamă largă de trăiri, angoase, dorințe și împliniri ale Omului in general si femeilor în special. “Nanas”, seria ei de figuri feminine este originală, vitală și cu putere de impact. I-a plăcut să dialogheze si sa interacționeze cu publicul și cu alți artiști și niciodată nu a renunțat la visurile ei.
“Răstignire”,1963. O figură feminină semi-abstractă, făcută din obiecte găsite, colorate și asamblate cu material textil, este fixată pe suprafața plană a unui perete. Un asamblaj sculptural care combină dimensiunile spațiului și ale timpului. Silueta este disproporționată, cu exagerarea elementelor trupului legate de conceptul mitic de fertilitate: sâni, pubis, șolduri, în defavoarea capului, foarte mic, cu părul pus pe bigudiuri, ceea ce face referință la prejudecățile față de femei: minte puțină în trup voluptos, sa fie aranjate și atrăgătoare pentru a fi alese ca procreatoare. Saint-Phalle vede condiția feminină ca o stare ambiguă și controversată. Aici se referă la etapele biologic-culturale ale femeii: tinere și sexualizate, materne și abundente, în vârstă și micșorate. Lipsa brațelor indică lipsă puterii într-o societate care le discrimineaza pe femei, și mai ales le reduce rolul social celor care îmbătrânind își pierd capacitatea de reproducere. Titlul “Răstignire” se referă la suferința, martiriul femeii într-o societate condusă de bărbați, în care Dumnezeu și profeții sunt de gen masculin. Aceasta lucrare prefigurează sculpturile care i-au adus celebritatea: “Nanas”. Centrul Pompidou, Paris
“Venus neagră”, din 1965, este o sculptură care se abate de la stereotipurile frumuseții clasice promovate de lumea occidentală. Feminista Elaine Ryan Hedges spunea: „Saint Phalle este conștientă de faptul că cele mai multe mituri occidentale transmise de-a lungul timpului prezintă puține modele feminine cu care femeile de astăzi – în special femeile din grupurile etnice și rasiale minoritare – se pot identifica sau chiar doresc să se identifice. Înfățișează zeița dragostei și frumuseții ca fiind puternică, voluptuoasă, activă și neagră, mai degrabă decât blândă, pasivă și albă”. „Am văzut o femeie grasă pe plajă astăzi și mi-a amintit de o mare zeiță păgână”, a scris Saint Phalle. “Negrul este diferit. Am făcut multe figuri negre în munca mea. Black Venus, Black Madonna, Black Men, Black Nanas. A fost întotdeauna o culoare importantă pentru mine… Neagră sunt și eu acum.” Ea a făcut, de asemenea, o serie de Nanas albe (dar și în multe alte culori), întărind conceptul că toate femeile de toate culorile au calități asemănătoare zeițelor universale. Poliester vopsit – Muzeul Whitney, New York
Un ansamblu sculptural în Washington, DC. (The New York Avenue Sculpture Project), fibră de sticlă și oglinzi colorate. Proiect sponsorizat în 2010 de Muzeul Național al Femeilor în Artă și Departamentul Districtual al Transporturilor.
“Iubirea mea, nu o vom face” (My Love We Won’t) este o litografie din 1968, care vorbește despre o iubire încheiată și lucrurile pe care cei doi foști iubiți nu le vor mai face niciodată împreună. Tonul este personal, ca o confesiune într-o scrisoare, unde, cu umor șiemoție vorbește despre bucuriile și tristețile vieții prin prisma unei relații amoroase. Vis și realitate, dorință și nostalgie. Saint-Phalle a susținut odată că „Unele dintre desenele mele seamănă cu cele ale oamenilor nebuni. Nu avem cu toții nebunia în noi? Unii dintre noi o putem exprima mai ușor”. Desenul apare ca un jurnal vizual de gânduri și sentimente complexe. Lucrarea explorează tropismele imaginarului feminin-masculin, influențate de aspectul organelor genitale: femeia – floare, barbatul – șarpe. Litografie, Muzeul Brooklyn, New York
“Grota”, 2001-2003, Hanovra. Acesta este ultimul proiect la care a lucrat Niki de Saint Phalle înainte de moartea ei. Și aici publicul este invitat să interacționeze. Grota datează din 1676 când a fost construită în stil baroc pentru a oferi curții nobiliare un spațiu răcoros în zilele toride. Artista a păstrat funcția spațiului, pe care l-a decorat în stilul caracteristic cu piese de mozaic colorate viu din ceramica sau sticlă, scoici și pietricele de râu. În amenajarea interiorului a fost inspirată de tabloul “Dansul” de Matisse. Sticlă, ceramică, ipsos, beton – Grădinile Herrenhausen, Hanovra, Germania
Fântâna Stravinsky, Paris, 1981-83, făcută în colaborare cu soțul ei Jean Tiguely, lângă Centrul Pompidou.
