În secolul al XVII-lea, unii artiști olandezi sau spanioli își aleg ca temă predilectă natura statică/moartă, unde flori, fructe și vaze ori obiecte de diferite forme le prilejuiesc un exercițiu de virtuozitate componistică ce merge de la trompe l’oeil până la echilibrate construcții plastice cu conturări precise și volume epurate. Zurbaran a fost un astfel de maestru. În pictura lui, siluetele diferitelor recipiente așezate pe o masă au o demnitate statuară iar grija pentru detaliu, care încarcă în exces unele naturi moarte ale contemporanilor săi, este cernută parcă de o sită metafizică. El poate fi considerat un precursor al cubismului, în accepția intelectuală a conaționalului său de peste aproape trei secole Juan Gris, sau chiar mai mult, prefigurează transcendentele naturi statice pictate în prima jumătate a veacului 20 de italianul Giorgio Morandi. Acesta este un artist rafinat, preocupat de echilibrul plastic, un colorist subtil ce îmbină o anume asceza a formelor cu o inefabilă poezie a spațiului în care ele se rânduiesc.
Morandi s-a născut pe 20 iulie 1890 la Bologna și nu și-a părăsit niciodată orașul natal, fiind unul dintre puținii artiști care nu s-au dus la Paris, când orașul de pe Seina dădea tonul avangardei, în primele decenii ale secolului XX. La Bologna, îi plăcea să se plimbe zilnic pe străzile cu arcade, coloane și porticuri căutând poezia lucrurilor simple, a arhitecturii ce capătă prin puritatea liniilor măreția unor lucrări muzicale.
“La urma urmei – spunea Morandi – chiar și o natură statică este arhitectură”. De aceea poate, în opera lui sticlele, diferitele vase au prestanța unui templu, iar tablourile sale, oricât de reduse ar fi dimensiunile, oricât de repetitivă amplasarea obiectelor în spațiul compozițional, sunt monumentale, pătrunse de un suflu propriu, de un spirit misterios ce sălășluiește în ele, precum ginii ori geniile bune în ulcioarele pecetluite din vechi povești orientale.
Singuratec din fire, Morandi a căutat să descifreze tainele picturii, ale rapelurilor linie – culoare – fond – volum într-o izolare monahală, în care jurământul de credință este făcut și ținut față de propria vocație a picturalității. Apollinic dar și într-un fel dionisiac, dacă ne gândim la posibilul elixir conținut de sticlele naturilor sale statice.
Tot la Bologna în anii 80 ai secolului XX, un scriitor ce ar putea face parte dintre noii damnați, dintre cei ce caută soluții la problematica existențială a unor generații furtunoase și bizare, Pier Vittorio Tondelii își scria lucrarea de diplomă pentru a fi prezentată profesorului său Umberto Eco pe tema vinului în variatele sale aspecte și practici. Si Morandi și Eco și Tondelli sunt emilieni, din Emilia Romagna, legați de Bologna, unde profilul medieval al orașului, alături de cel senioril al Renașterii se detașează pe fundalul unui peisaj cu dealuri molcome și munți așezați pe un cer transparent. În secolul al XI-lea La Bologna funcționa una dintre primele universități ale lumii. Orașul încă mai respiră un aer intelectual, detașat, cele 40 de km de porticuri fiind un adevarat itinerar al meditației, așa cum probabil l-a simțit Morandi până la moartea sa pe 18 iunie 1964.
Prima lucrare a pictorului datează din 1911 și reprezintă un peisaj, temă care-l va preocupa până prin 1915, când începe să construiască naturi statice la jumătatea drumului între impresionism si cubism, fără a face însă concesii curentului de sorginte italiană – futurismul, care începând din 1909 ațâța spiritele tinere, cu credința că Timpul și Spațiul au murit ieri. Trăim în absolut, caci am creat eterna viteză omniprezentă, cum se exprima Marinetti. Probabil că dinamica exacerbată, mișcarea adulată și mai ales plasarea “spectatorului în centrul tabloului” erau deziderate ce nu corespundeau firii lui Morandi, deși a cochetat puțin cu mișcarea. El se simțea mai curând atras de pictura metafizică a lui De Chirico, arhitectonică, misterioasă, fruct al memoriei și al observației, încărcată de o magie lentă, insidioasă, care seduce într-un mod detașat, halucinant, ca și cum ar fi vorba de holograme, de spații netactile.
La Morandi, concretul, realismul detașat al obiectelor compunând natura statică, au la rândul lor un aer atât de misterios și îndepărtat deși e mimată apropierea, printr-o perspectivă riguroasă, încât par cerebrale. Arta lui este o arta intelectuală, spre deosebire de cea a compatriotului său, deseori decorativă. Materia, pasta bolognezului are o vigoare proprie și o mare încărcătură plastică, culorile deși surde sunt sugestive.
Morandi îi admira pe Giotto, Masaccio, Uccello, Chardin, Vermeer. Iar în lucrările sale încearcă să capteze o lumină interioară sau dirijată pe masivitatea sau sensibilul formelor, în invențiuni pe aceeași temă. Într-o vreme când arta era zguduită de expresionismul tumultuos german sau de metamorfozele plastice operate de Picasso, iar lumile visului văzute de suprarealiști ori frenezia futuriștilor populau expozițiile cu propunerile plastice cele mai neașteptate, Morandi lucrează de zor naturi statice, și duce o viață aparent tihnită alături de cele trei surori ale sale, lipsit de retorism dar pregnant, categoric, așa cum a demonstrat-o în poziția sa fermă, intransigentă, față de fascism. Morandi nu a fost genul de artist care să se bată cu pumnii în piept pentru a-și impune viziunea, cu toate acestea, tablourile sale impun de la sine, îl învață pe privitor cum să digere o natură statică și cum să pătrundă tainele formei.
“Intimismul său tonal a avut o mare influență asupra “Scolii romane” (Scipione, Mafai, Cagli, Capogrossi) care a fost cea mai interesantă manifestare artistică în Italia acelor ani de restriște când dictatura lui Mussolini impunea gustul corporativist, care răpea individualitatea artiștilor.
Uneori delicatețea tușei morandiene are un echilibru de gravură, de acvaforte, modestia care l-a caracterizat toată viața îi înnobilează privirea așezată asupra lucrurilor, obiectelor pe care le reproduce pe pânză cu un fel de devotio moderna ce caută armonia supremă, unitatea universală ce le fraternizează.
În lectura sa atentă a realității și a firii lucrurilor, Morandi a lăsat o operă valoroasă ce-l situează printre capetele de afiș ale artei italiene și universale.