Petra, orașul regăsit al nabateenilor

În urmă cu 30 de milioane de ani, cataclisme au sfâșiat pământul în depresiuni adânci care se întind pe sute de km din sudul Turciei, în Iordania şi Marea Moartă, prin adâncurile Mării Rosii până pe coastele estice ale Africii către Mozambique.

În pliurile prăpăstioase de gresie și porfir din estul Wadi Arabia se află Petra, unde, un popor misterios, nabateenii, au modelat natura într-un oraș tainic cu altare, sanctuare închinate zeilor munților stâncoși, morminte fastuoase, teatre, colonade, bazine pentru colectarea apei de ploaie și conducte prin care aceasta era distribuită orășenilor și celor ce trăiau pe versanți și în împrejurimile fertile.

Regiunea a fost locuită încă din preistorie, iar înainte de nabateeni au fost edomiții, ulterior au venit pe rând și pentru scurtă vreme romanii, bizantinii, cruciații, arabii, până ce Petra a fost uitată de istorie mai multe secole. Totuși beduini au continuat să străbată ținutul cu cămilele lor și s-au aşezat pe meleagurile nabateene triburi cu nume melodioase, grave, Bdoul, Lyathna, Amareen.

Începând cu anii 1980, beduinii care locuiau în vechile morminte nabateene au fost mutați în sate amenajate la nordul orașului antic, și își câștigă existența mai ales din vânzarea de suveniruri și diverse servicii pe care le fac turiştilor care vizitează situl arheologic.

La Petra obiectul construit este integrat cu fluiditate în peisajul grandios, într-un dialog continuu între om, natură şi istorie. Din această conlucrare a rezultat o operă monumentală, un oraș sculptat în stâncă pe versanții vestici ai masivului Jabal Az Shara, în sudul Iordaniei.

Înscris în 1985 pe lista Unesco a patrimoniului umanității, oraşul roz a fost ales în anul 2007 ca una dintre cele 7 noi minuni ale lumii.

Unicitatea sa este dată de osmoza dintre creația naturii și cea a omului, dintre vertical și orizontal, de respirația spațiilor largi și de defileul îngust, un siq lung de peste un kilometru, un drum ingust, șerpuit, între stănci înalte de peste 70 de metri, ziduri tectonice între care pare a se fi strecurat ille tempore un balaur uriaş lăsând pe toată lungimea traseului urmele roșiatice ale solzilor săi. Pe fiecare metru pătrat se îmbină cel puțin cinci culori, degradeuri de bej, roșu, cărămiziu, în amestecuri subtile, ordonate. De aceea poate redutabilii săi constructori l-au botezat orașul colorat: ,,Rekem”. Pare o îmblânzire a spațiului şi formei într-o emoție: palpabilă, viscerală, îmbătată de absolut.

Edward Lear, Petra, 1859

Impresionat, poetul şi ilustratorul Edward Lear spunea la mijlocul veacului XIX că ,, Petra rămâne o minune ce nu poate fi înțeleasă decât vizitând-o, iar memoria este singura oglindă ce-i poate reflecta fidel înfǎtisarea”. Pe autorul ,,Cărții Nonsensului” îl fascina desigur impactul năucitor asupra tuturor celor care ajungeau în orașul nabateean. Pentru Giorgio, bucătarul italian al lui Lear, Petra apărea ca o lume unde ,,totul este din ciocolată, şuncă, pudră de curry și somon” și ar fi putut să adauge caramel, înghețată de piersică, șofran, frişcă și carne macră.

Litografie colorată de Louis Haghe după David Roberts, 1849

Tot în veacul al XIX-lea, teologul anglican John William Burgon, fǎră să fi văzut Petra, îi dedica un poem faimosului sit:

”Nu pare plămadă omenească, nici lucru al închipuirii, 
ci-i crescută prin miracol 
eternă, tăcută, singură, frumoasă! 
Nu are feciorelnica albeață a vechiului altar doric, 
unde slăvită a fost întâia oară Athena. 
Nu este gri precum o mânăstire ce-ncoronează dealul și consacră șesul 
ci are culoarea zorilor sfielnici ce s-au înroșit privind-o-ntâia oară 
și pe fruntea-i muncită de tristeți are frumusețea tinereții
pe care omul  a gândit-o acum două mii de ani 
asemenea minune poți găsi doar la Răsărit. 
Un oraș roz și roşu, vechi precum Timpul”.

În cele două veacuri care au trecut de la descoperirea oraşului roz, din fericire nu s-au schimbat foarte multe, cu câteva excepții: a mai cǎzut o fațadă a unui mormânt, s-a sfărmat arcada intrării în Siq și au fost construite câteva baraje pentru a feri locul de inundații ce s-au dovedit nu o dată catastrofale, mai ales cea din 1963, soldată şi cu pierderi de vieți omeneşti.

În mare, Petra este un oraş al morților, ospețelor și culturii, cu fațade impunătoare ale monumentelor funerare, numeroase tricliniumuri unde se prăznuiau morții și teatrul care avea o capacitate de 5000 de locuri. Toate acestea și îmbinările decantate de stiluri arhitectonice sunt prilejul desfătării estetice dar și al meditației melancolice despre cresterea şi descreşterea civilizațiilor, despre magia trecutului și voracitatea prezentului turistic sau climatic.

Oraşul a fost construit de nabateeni, triburi originare din Arabia nord-vestică, care s-au stabilit în sudul Iordaniei în urmă cu 2200 de ani. Proveneau dintr-o zonă strategică situată pe rutele comerciale care uneau China și India de litoralul mediteraneean. În Arabia au ajuns la un grad de sedentarizare venind sub influența a numeroase culturi datorită lucrativei lor activității caravaniere, pe care au extins-o devenind stăpânii incontestabili ai regiuni. S-au îmbogățit mai întâi din jaf apoi din taxele pe care le colectau din protecția caravanele care tranzitau zona, încărcate cu tămâie, mirt, mirodenii indiene și mătăsuri, fildeş african şi piei de animale.

Nabateenii erau deschiși la influențe culturale pe care le asimilau reinterpretându-le în propriul lor stil, artefacturile fiind o fuziune fertilă de stiluri greco-romane, egiptene mesopotamiene și locale.

Orașul lor fremăta de viață, străbătut de drumuri pavate, terase agricole, sisteme de colectare şi canalizare a apei, temple, teatre. Pe măsură ce drumurile caravanelor se extindeau, deveneau mai bogați. Nabateenii nu au avut un imperiu în adevăratul înțeles al cuvântului militar şi administrativ ci începând cu secolul al II-lea î.e.n și-au stabilit o zonă de influență care se întindea din Siria până în munții Sinai și în desertul Negev, ei controlând cea mai mare parte a Arabiei, lucru dificil pentru cǎ regiunea se afla sub dominația unor facțiuni rivale grecești, hasmoneene și ulterior romane. S-au folosit de războaie sau de viclenie diplomatică pentru a-și păstra libertatea și civilizația, dar au pierdut până la urmă în fața romanilor, fiind cuceriți în timpul lui Traian în anul 106, aceasta după ce reușiseră mai mult de un secol și jumǎtate sǎ-și pǎstreze independența plǎtind tribut Romei.

Treptat au intrat în declin pentru că s-au deplasat drumurile comerciale și nu a mai fost o cerere mare de tǎmâie. Când au venit romanii au pavat siqul cu dale și au construit o stradǎ cu coloane și terme, un „cardo”.

Cardo

Siqul reprezintă intrarea în Petra, formele gaudiene ale stâncilor au fost modelate de-a lungul secolelor de cutremure, inundații, vânturi, fenomene ale naturii și arată astăzi ca un coridor îngust și înalt care șerpuiește pe 1200 m într-un defileu ce-i taie respirația călătorului prin frumusețea sa fără egal.

La Petra emoționează nu atât perfecțiunea arhitectonică cât multiplul de inedit. Neașteptatul formelor, simbioza tumultului cu liniștea, întâlnirea antică a barocului cu clasicul, a apolinicului cu dionisiacul. Stânca este scobită. Prin extragerea de piatră se ajunge la formă ca într-o sculptură: opulența exterioară ascunde simplitatea maximă la interior, încăperi troglodite, morminte, sǎli pentru banchete, temple.

Orașul împietrit viermuiște de oameni, vizitatorii sunt atât de numeroși încât par niste furnici ce înnegresc spațiile înguste sau ample dintre pietrele roz, oraşul mort este plin de viață, agitat zilnic de turiști, cămilari, birjari ai trăsurilor ce străbat siqul într-o goană nebună rupând oasele celor care au curajul să se urce în ele, beduini care se oferă să te ducă cu calul pe care îl trag de căpăstru cei 800 de metri până la defileu, sau acei care cu un măgăruș te urcă spre grota de mătase și alte morminte regale situate pe înălțimi…

În timpul bizantinilor a fost fondatǎ o arhiepiscopie și mormintele au fost modificate pentru a fi folosite ca biserici creștine.

În secolul VII, când a avut loc invazia musulmană, Petra se afla deja în declin și singura activitate în următorii 500 de ani a fost în secolul al XII-lea când cruciații au construit aici un fort. Apoi Petra a fost uitată de toți cu excepția beduinilor locali: acești descendenți ai nabateenilor nu doreau să dezvăluie existența orașului antic temându-se că avalanşa de vizitatori o să le încurce viețile.

Sculptate în zidurile Siqului se afla multe betyle, reprezentări non figurative ale zeitaților nabateene. Aceasta este închinată lui Dushara cu o inscripție în greacă

Şi aici, ca peste tot în lumea antică s-au păstrat mormintele oamenilor bogați, sanctuarele zeilor și spațiile culturale, casele, palatele au disparut, pe alocuri se mai văd fundații. Ceea ce amintește permanent că Petra a fost prosperă, un oraș al vieții, este apa, pe care chiar dacă nu o vezi o poti imagina curgând cristalină prin cele trei canale care asigurau necesarul locuitorilor de la șes, din centru sau de pe dealurile de gresie cărămizie.

Nabateeeni stăpâneau principii avansate de hidraulică şi hidrotehnică. Pe pereții abrupți ai siqului se pot vedea apeducte și canale săpate în stâncă prin care apa era transportată de la baraje unde se strângea apa precipitațiilor. Întreg traseul prin defileu este ca un festin al formațiunilor geologice bizare prin plasticitatea volumelor și cea cromatică a stâncilor.

Drumul este marcat din loc în loc de nișe votive unde erau venerați zeii care vegheau asupra orașului iar când se termină defileul îți apare dinainte o fațadă uriasă, stranie, impunǎtoare, misterioasă, fascinantă, în spatele căreia se află doar o vastă încapere, unde probabil au fost morminte de regi nabateeni desi există încă semne de întrebare.

Al-Kazneh, “Tezaurul” ,(@ Universes in Univers)

Acest mormânt fastuos se numeste “tezaurul”, Al-Kazneh, perla sitului, o combinație uimitoare de elenistic alexandrin cu spiritul artistic nabateean. Cei 30 de m lățime și 43 m înălțime ai fațadei îl subjugǎ pe privitor mai ales datorită poziției frontale, chiar la ieșirea din siq.

Neașteptată, priveliștea este emblematicǎ pentru Petra și bogăția de nuanțe de roz, ton peste ton, câștigă în frumusețe dimineața devreme sau la apusul soarelui. Este o construcție elaborată, elegantă, unde apar divinități Nabateene și mitologice în general cu o simbolistică funerară: dioscurii, Castor și Polux – care conduceau sufletele morților spre Câmpiile Elizee, Amazoane, Victorii înaripate, capul Meduzei, vulturi.

În centrul Tholosului se află figura erodată a unei zeițe ce susține un corn al abundenței, poate fi Tyche, zeița greacă a norocului sau Isis, zeitatea supremă a Panteonului egiptean, soția lui Osiris, stăpânul lumii de dincolo, zeiță identificată și cu Afrodita, sau cu nabateeana al-Uzza, divinitatea femininǎ supremǎ a Petrei.

Numele de tezaur, “al Khazneh” , a fost dat de arabi, care au crezut secole de-a rândul că acolo se află comoara unui vrǎjitor întunecat, poate chiar Faraonul care i-a gonit pe Moise și evrei din Egipt și i-ar fi urmărit până aici la Petra. De aceea beduinii s-au întrecut să tragă cu puștile în urna din partea de sus a fațadei monumentale, de unde credeau că banii se vor rostogoli peste capetele lor. De fapt este un mormânt mai fastuos, alǎturi de alte peste 500 de monumente funerare în Petra. Pare ciudad cǎ nabateenii au asezat practic cimitirul la intrarea în orașul lor, dar acesta era un lucru obișnuit în antichitate, prezența necropolelor la Roma, Palmyra amintindu-le atât locuitorilor cât și cǎlătorilor că viata este scurta și merită trǎită. În secolul I, au fost însă sacrificate câteva morminte pentru construcția teatrului: un contrast straniu, cum remarca teologul american Edward Robinson în 1838: „gustul pentru frivolitǎțile zilei era satisfacut de opulența mormintelor: distracție într-un cimitir”.

Fotografie preluate din volumul “Petra – Un ghid al istoriei, civilizatiei, monumentelor” , Fabio Bourbon

Un aspect neobișnuit este dat și de felul în care uneori sunt reprezentate divinitățile nabateene, mai ales Dushara, zeul suprem al muntelui: ca niște blocuri de stâncă rectangulară sau sub formă umană atunci când sunt identificate cu Zeus, Dionisos Helios sau Osiris.

Zeilor le sunt închinate locurile de sacrificiu situate pe promontoriile munților, cu altare și mici bazine pentru abluțiuni sau numeroase monumente de-a lungul Siqului, unde divinul care ocrotește poate să apară însoțit de reliefuri reprezentând viața de zi cu zi, faimos fiind cel în care apare un conducător de caravană alături de cămilele sale, sculptura parțial distrusǎ este plină de forță de sugestie și grație.

Grația și impactul emoțional caracterizează acest loc singular, pe care poți să-l vizitezi în câteva ore, mulțumindu-te să traversezi defileul să ajungi la tezaur, la teatru și la strada cu coloane, “cardo” din timpul romanilor, cu o desfășurare a drumului pe orizontală. Ori il poți explora vreme de mai multe zile, urcând pe versanții care înconjurǎ Petra unde morminte, temple, biserici, altare și un peisaj spectaculos oferă mereu o noutate chiar și celui mai exigent vizitator.

Vizitarea sitului se face pe 8 trasee descrise amănunțit pe site-ul autorității iordaniene pentru turism.

Urmează un articol amplu despre Iordania, cu câteva sugestii de itinerarii și indicații practice.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!