La Jim Dine nu mai este imparatul gol ci hainele au luat forma trupului și pot exista independent de acesta, ca intr-o povestire SF. Halatul de baie incepe sa reprezinte persoana, statutul ei social, meseria sa, ajunge sa evoce in drapajul cutelor trecutul, sperantele, visele celui care l-a îmbrăcat. Dine stăpânește abil materia picturala si are o coloristica rafinata, cu tonuri retinute. Este intotdeauna interesant momentul cand unui artist ii vine o idee, o gaselnita, pe care o va exploata in opera sa. Acel moment fericit când, dupa căutări, dintr-o data iti dai seama ce ai de facut si opera ta devine propria persoana. Atunci poti spune ca artistul american Jim Dine, preocupat să-şi descopere identitatea în propria arta: „Îmi fac autoportretul deci exist”
Ce se ascunde asadar în interiorul aparenţei formei pare să se întrebe Dine atunci când îşi expune halatul al cărui personaj fantomatic păstrează spectral, om fără chip, formele trupului şi alura gândului. Dine a tratat motivul hainei în cele mai diverse versiuni, tehnici şi materiale de la serigrafie la instalații si picturi combinate. Îmbrăcămintea are o existența autonoma si păstrează caracteristicile unei anume profesii sau îndeletniciri, a unei stări de spirit ori chiar nostalgia golului după plinul care l-a locuit înainte cu doar câteva clipe. Hainele se erijeaza în personalitate. Este oare sufletul cel ce mişcă cutele vesmintelor, a renunţat spiritul la materie?
Apare des în pictura lui un halat de baie pozând ca persona care ar putea să îl poarte: cardinalul de exemplu este de un roşu strălucitor, pictat cu plasticitate pe un fond întunecos, irizat.. Veşmintele întrupează persoana. Este ca o materializare a unui spirit. Îmi amintește de mihrab, nisa in semicerc care il conține pe Allah. Impresia de prezenţă este accentuată de tratarea picturală prin straturi de materie parţial suprapuse, care dau lumină şi mişcare lucrării.
Cui îi este frică de halatul gol? Am putea să ne întrebăm, parafrazând o celebră piesă de teatru americană, într-un subversiv joc al absurdului care chestionează realitatea existenţei însăşi. Lui Jim îi place să se joace. De altfel, la începutul anilor 60 a participat alături de câţiva artişti printre care Red Grooms, Claes Oldenburg şi Lucas Samaras la Happenings aflate la cumpăna dintre expresionismul abstract şi exhibiţionismul pop.
Dine este unul dintre pionierii acestor opere de artă vizuală care luau forma manifestărilor teatrale. Artiştii erau inspiraţi de muzica lui John Cage, marşând pe ideea de şansă şi neîngrădire a formelor artei, considerate interschimbabile, aşa cum valorile estetice consacrate, erau, spuneau ei, depăşite, vrednice de a fi înlocuite. Exista cultul unei ordini în dezordine, o modă a „obiectelelor găsite” ce mai păstrau legături interpretabile cu realul. O lume aleatorie ce reflecta o societate pe cale să se golească de esenţe în favoarea aparenţelor. O lume pe care artiştii vroiau să o reflecte în instalaţiile lor haotice unde foloseau obiecte pierdute ale cotidianului şi găsite de ei pentru a fi manipulate aşa cum omul însuşi devenea o marionetă în mâinile zeilor omnipotenţi ai consumului. Un Neo-dada combinat cu Arta Pop.
În expoziţia personală pe care a avut-o împreună cu Oldenburg în februarie-martie 1960, Jim Dine a vrut să arate violenţa domestică latentă în convieţuirea dintre oameni, intitulându-şi The House = „Casa” instalaţia compusă din tot felul de fragmente de obiecte casnice sau piese de mobilier amestecate şi rupte ca după o ceartă în familie. Împrăştiate peste tot erau pancarte cu texte precum: Micul Dejun este gata sau Mergi la lucru. Critica sa la adresa mitului visului american al unei familii fericite era amplificată de referinţe antropomorfe: ochi pictaţi, feţe şi alte părţi ale trupului – ascunse printre resturi murdare.
De-a lungul vieţii, mereu sub pretextul autocunoaşterii, Dine şi-a schimbat deseori stilul, el afirmând chiar că: „Nu sunt interesat de stil decât ca şi conţinut, dacă asta ajută pictura. A vrea să ai stil este o teribilă capcană. Dacă ai stil, înseamnă că nu mai ai decât un drum de urmat, dar dacă ai arta, dacă ai luat-o în posesie, stilul nu e decât un element de care ai nevoie din când în când. Cel care face cu adevărat pictura eşti tu, dacă eşti suficient de puternic să transmiţi ideea pe care vrei să o exprimi, şi atunci n-ai de ce să te preocupi de stil”. Modele pe care le-a abordat ca şi diversele materiale ce au constituit suportul operei sale au fost alese pentru semnificaţia personală pe care o au pentru el. Marca sa distinctivă este dată tocmai de folosirea repetată a unor obiecte de uz casnic, mobile, mâini, unelte, inimi, articole de îmbrăcăminte care îi aparţin şi se constituie într-un repertoriu de motive limitat dar foarte sugestiv. Adesea obiectele reale integrate pânzelor sunt evidenţiate cu ajutorul unor umbre pictate sau unor texte însoţitoare, cum sunt semisferele de metal pictate în argintiu ce constituie colierul din tabloul intitulat Perle.
Jim Dine s-a născut în 1935 la Cincinnati (Ohio) şi a urmat cursuri de artă la Universitatea din oraşul natal şi la Boston Museum School.
La începutul carierei a fost influenţat de Jasper Johns, plecând ca şi acesta de la expresionismul abstract. Apoi va începe să-şi pună întrebări despre real la modul pop, cum o făceau la vremea aceea, în felul lor, Roy Lichtenstein, James Rosenquist si Andy Warhhol pe care Dine îi cunoaşte când se stabileşte la New York în 1958. Ca şi ceilalţi el incorporează imagini cotidiene în opera sa dar se depărtează de răceala şi natura impersonală a artei pop pentru a face opere unde conjugă pasiunea personală cu experienţele de zi cu zi. În prima epocă a creat mai ales montaje unde adăuga obiecte cotidiene pe pânze pictate ca în lucrarea Pantofi care merg pe creierul mea (1960).
In afara de halat si obiecte gasite, multe reminiscente ale memoriei afective, o constanta in arta lui Dine este motivul inimii pe care a inceput sa il foloseasca in anii 1960. Forma evoca amintiri din copilarie si dragostea pentru sotia si muza sa Nancy, cineasta. Documentarul facut de aceasta “Jim Dine : Un autoportret pe pereti” a fost nominalizat la Oscar in 1996. Nancy a murit in septembrie 2020.
Inventarul lui de teme nu este vast dar le repeta in variatiuni foarte personale. La un an după Expoziţia The House, Jim Dine a început să picteze obiecte banale de îmbrăcăminte: pălărie, cravată, sau Perle ca în tabloul cu acest nume, scris în partea de jos a pânzei care tocmai prin traducerea în limbaj a obiectului alături de prezentarea sa ca imagine este o invitaţie la analiza: ce este realitatea, cum se construieşte înţelesul lucrurilor şi natura arbitrară a limbajului. Există la Dine mai multe niveluri de interpretare şi prin contextualizarea inedită pe care o dă obiectelor banale el aparţine unui Suprarealism Pop.
În pictura sa apare cu frecvenţă cea de-a treia dimensiune, lucrează cu colaje, instalaţii şi suprapunând mai multe pânze el sugerează diverse nivele de realitate într-un acelaşi tablou.
Sentimentele sale de afinitate cu Arta Pop engleză l-au făcut să se instaleze în 1967 la Londra, unde s-a dedicat graficii şi desenului. În 1971 s-a întors în SUA şi a început să facă desene figurative, fiind chiar considerat unul dintre cei mai buni desenatori ai generaţiei sale, faimos pentru autoportrete şi portretele soţiei sale Nancy. A fost interesat şi de sculptură la începutul anilor 80 când a realizat opere pornind de la sculpturi greceşti faimoase ca Venus din Milo. În prezent foloseşte un limbaj simbolic inspirat de obiecte greceşti, egiptene şi africane.
