La 56 de km de Barcelona, se află Montserrat, muntele sfânt al catalanilor, unde este venerată Sfânta Fecioară Neagră, patroana Cataluniei. Este un loc geologic spectaculos, și totodată arhetipal, energetic, cu mare încărcătură simbolică.
Văzut din depărtare, Muntele este asemănător unui perete de piatră. Dinaintea lui imaginația începe să pulseze, să evoce din adâncul memoriei colective legende și mituri, pentru că locul oferă toate ingredientele sacrului. La asta conlucrează simbolistica multiplă a pietrei, a peșterii și a muntelui, adică Santa Cava, sfânta peșteră – locul unde a fost descoperită statuia Sfintei Fecioare, venerată la Montserrat, și muntele însuși devenit altarul de piatră pe care natura și oamenii i l-au închinat Maicii.
Dar interpretările nu se opresc aici, și faptul că odată s-a numit Montsalvat duce cu gândul la Legenda Graalului. Nu degeaba Wagner a ales Montserratul ca fundal pentru opera sa „Parsifal”. Iar muntele, asemuindu-se cu un castel, poate foarte bine să fie curtea plină de taine a Regelui Pescar.
Dealtfel, Muntele îi apare călătorului ca o măreață cetate de piatră, cu turnuri ce se ridică sfidător către ceruri. «Cu o sabie de foc, îngerii au despicat dealurile, pentru a clădi un palat», se spune în imnul mănăstirii. Sufletului credincios în schimb i se înfățișează ca mâini cu degetele împreunate în rugăciune, tinzând către înalt, întru slava dumnezeirii. Iubitorului de povești i se arată aidoma unui pieptene uriaș pe care un Făt-frumos de basm l-ar fi aruncat în urma sa, să se salveze de vrăjile vreunei ghionoaie, și pieptele s-a transformat în crestele semețe ale unui munte zimțat ca un fierăstrău. Pentru înfățișarea sa plastică, a fost numit Montserrat – adică muntele ferestruit.
Deși vârful cel mai înalt, Sant Jeromi – Sfântul Ieronim – măsoară doar vreo 1200 de metri, așezarea muntelui într-un peisaj plat sporește senzația copleșitoare și hipnotică de înălțime. Aspectul său zigurat amintește și de Turnul lui Babel ca în faimosul tablou al lui Breughel, și într-un fel, se poate spune că la Montserrat se unesc toate limbile într-una, vibrantă, a credinței și speranței în binefacerile Fecioarei. Dar și aceasta este aici plină de taine. Catalanii o numesc drăgăstos „Moreneta”, brunețica: Sfânta Fecioară Neagră, pentru tenul închis la culoare al statuii din lemn căreia i se închină credincioșii la Montserrat, într-un lăcaș situat în absidă.
Legenda spune că statuia a fost sculptată de însuși sfântul Luca, evanghelistul artist și adusă în peninsulă de Sfântul Petru, care a purtat-o cu sine pe meleagurile iberice arse de soare și Fecioara s-a bronzat… Unii explică negrul feței și mâinilor sculpturii prin alterarea culorilor cu care a fost vopsită, bogate în plumb sau ca efect al fumului lumănărilor aprinse de credincioși.
Cultul fecioarelor negre este însă mult mai vechi decât această statuie care de fapt datează din secolul al XII-lea. Negrul este un simbol al fecundității și corespunde principiului feminin Yin, terestru, instinctual, matern. Pământul roditor este negru. Zeițele fertilității sunt adesea negre iar sfintele fecioare negre continuă tradiția zeițelor Isis, Demetra, Cibele sau a Venerelor negre. În Spania, cultul Sfintei Fecioare negre îl continuă pe cel al zeiței egiptene Isis, adus în peninsulă de romani și adoptat de celți. Iar atașamentul față de Fecioara Neagră a sporit în timpul cruciadelor, când se dezvoltă statuar reprezentarea Maicii Domnului cu trăsături semitice.
Majoritatea madonelor făcătoare de minuni erau negre. Un vers poetic din 1629 vorbește de numeroase locuri de devoțiune mariană în Europa unde era venerată fecioara neagră. În afară de Montserrat existau astfel de imagini sub formă de statui cu chipuri pictate negre sau din abanos la Chartres, Loreto, Zaragoza, Rocamadour, Guadalupe.
Există totodată o tradiție folclorică care leagă madonele negre de templieri și Maria Magdalena, de exemplu o faimoasă statuie a Sfântei Fecioare din St-Martin-de-Vesubie unde au fost uciși mulți templieri se crede că a fost adusă în Franța de Maria Magdalena.
Toate acestea fac din Montserrat un loc hierofanic prin excelență. La Montserrat s-a manifestat sacrul odată cu descoperirea statuii Sfintei Fecioare dar dincolo de acest lucru Muntele însuși participă la simbolismul spațial al transcendenței și devine un axis mundi, o regiune saturată de sacralitate, cu densitate ontologică, consacrat în raport cu planul profan prin însăși situarea sa geografică, operă a naturii din pietre sedimentare, șlefuite de vânturi și ape, în centrul unui podiș înalt, ca o uriașă piramidă care unește pământul de cer.
Urcușul către mânăstirea situată la 720 de metri altitudine la soare răsare, ca într-un balcon al muntelui, este o experienţă inţiatică pentru că reproduce şi marchează trecerea de la profan la sacru, ca o transcendere a condiţiei umane însăşi. Chiar drumurile către mânăstire configurează o spirală ascensională. Sfânta Peșteră este și ea plină de semnificații, ca un pântec fecundat de sacralitate. Muntele este totodată un altar al soarelui fertil, regenerator, hierofant. Pamântul, matricea tuturor lucrurilor se unește cu Cerul, și Muntele devine receptacolul forţelor sacre. În centrul său se află simbolul etern al maternității – muma – Maica, neagră, telurică, fertilă, înfățișată în straie domnești, cu pruncul în brațe și două obiecte simbolice ale puterii și eternității: globul și ananasul.
Cultul milenar pentru Sfânta Fecioară Neagră la Montserrat conjugă și reactivează manifestările sacrului prin practica religioasă care se desfășoară în Mânăstirea benedictină, în jurul căreia în ultimele decenii a luat ființă un adevărat complex turistic spre care se îndreaptă zilnic mii de oameni, unii pentru a se ruga, alții atrași de curiozitate și foarte mulți pentru a urca pe munte, unde spectacolul zărilor între zimții de piatră este impresionant.
Povestea Morenetei a început în anul 880 când un grup de copii-păstori au văzut pe înserat o lumină strălucitoare coborând din cer deasupra Piscurilor de la Montserrat. Priveliștea era însoțită de cântări îngerești înălțătoare. Impresionați, copii au alergat să le povestească părinților, care la început au fost neîncrezători, dar conduși la locul minunii au văzut și ei lumina divină și s-au încredințat că era un semn ceresc. Când autoritățile religioase au venit să cerceteze faptele, s-a văzut că lumina indica o peșteră în inima muntelui unde a fost găsită o imagine a Sfintei Fecioare. Peșterile sunt locuri potrivite pentru manifestarea sacrului; ele sunt locul unde se produce sau locuiește numinosul.
Descoperirile de icoane ori statui medievale, folosite de anahoreți sau ascunse pentru a le feri de pericolele războiului, se produc mereu în peșteri și dau naștere chiar în acel loc unui cult nou. Este originea atâtor sanctuare mariane cu imagini negre datorită umezelii și timpului. Este ceea ce s-a întâmplat la Montserrat, unde Santa Cova, a devenit un sanctuar închinat Fecioarei. În mitologia culturilor ancestrale peștera este locul de întâlnire al divinităților sau strămoșilor și un referent normal pentru întâmplări extraordinare.
La Montserrat ca și în alte locuri hierofanice, descoperirea elementului sacru a fost realizată de ființe pure cu ajutorul unui fenomen extraordinar –lumina. Spațiul sacru a fost astfel consacrat și a urmat edificarea unui spațiu cultural, pe care legenda îl explică prin faptul că statuia Sfintei Fecioare care fusese ascunsă în peșteră pentru a fi ferită de maurii invadatori, după descoperirea miraculoasă nu a putut fi urnită din loc oricât s-au străduit bărbați puternici astfel încât s-a hotărât construirea unui lăcaș de cult închinat fecioarei chiar pe Munte. Astfel locul hierofaniei a fost con-sacrat, delimitat de profan.
În secolul al 9-lea se aflau patru sihăstrii la Montserrat, din care a mai rămas doar una închinată Sfântului Aciscolo, care se află în grădina mânăstirii. Este însă posibil ca legenda, documentată în secolul al 13-lea să dea o aură magică dorinței de recluziune și penitență a călugărilor atrași la Montserrat de terenul accidentat si de dificultatea urcușului, așa cum s-a întâmplat de altfel și la Meteora, în Grecia. In sec 11, episcopul Oliba, abatele mânăstirii Ripoll a hotărât să construiască pe munte o mânăstire, unind schiturile. Au avut loc numeroase miracole care au atras din ce în ce mai mulți pelerini, lucru ce a sporit averile mânăstirești și a dus la reconstuirea mânăstirii, mai încăpătoare pentru mulțimea care venea să i se închine Sfintei Fecioare. Ei îi vor fi dedicate și numeroase biserici misionare în Mexic, Chile și Peru. În evul mediu călugării erau bine școliți la Paris, Bolonia, și foarte mulți clerici proveneau din nobilimea spaniolă.
Treptat Montserrat a devenit centrul spiritual, cultural și politic al Cataluniei. In 1409, Papa îi acordă independența fata de abația Ripoll. Mânăstirea înflorește în Renaștere, când adună comori și o bibliotecă uriașă. Din perioada respectivă datează un codex numit ‘Llibre Vermell’ cartea roșie, după culoarea coperților, cu conținut liturgic și 10 lucrări muzicale destinate pelerinilor care, stând noaptea de veghe în biserica Fecioarei ar vrea să cânte și să danseze, fără să-i deranjeze pe cei care meditează sau se roagă. Versurile profane din melodiile populare fuseseră înlocuite cu texte religioase ce trebuiau să comunice doctrina creștină a salvării credinciosului. Astăzi, pelerinul nu mai poate rămâne peste noapte în biserică, dar ziua la slujbă are parte de un adevărat regal muzical, corul de copii Escolania.
Revenind la istorie, secolul al XVI-lea este deosebit de prosper pentru comunitatea benedictină de la Montserrat, extrem de bogată și dispunând de una dintre cele mai vaste biblioteci din Europa. La începutul veacului, ajunge pe Muntele sfânt un soldat rănit în războaiele purtate de Carol Quintul. Se numește Ignacio de Loyola și aici are revelația credinței ce-l va conduce către unul din textele fundamentale ale Contrareformei: Exercițiile Spirituale. Ordinul Iezuit pe care îl fondează va fi controversat, puternic, bogat, leader în educație și cu puternică vocație de misionerat.
În 1592, bazilica este consacrată. Dar după alte trei secole de strălucire, în 1811 este aproape integral distrusă de trupele napoleoniene doar pentru a renaște spre sfârșitul veacului XIX din propria cenușă, reconstruită, cu elemente ce s-au putut salva din vechea biserică încorporate în cea nouă, într-un eclectism agresiv dar care nu deranjează ci oferă o notă personală, puternică mânăstirii. Reconstrucția a durat atât de mult, aproape un secol, pentru că după dizolvarea ordinelor religioase în Spania în 1835, călugării sunt nevoiți să părăsească muntele și să ia drumul pribegiei. Totodată, renașterea acestui lăcaș de cult este strâns legată de evoluția Cataluniei în a doua jumătate a secolului XIX, puternică industrial, înfloritoare cultural are nevoie de un spațiu sacru prin excelență și Montserrat este cel mai indicat astfel mânăstirea este legată indisolubil de nationalismul catalan și în 1881, Moreneta este proclamată patroana Cataluniei de papa Leon XIII.
Fatada originala a bisericii din 1592 a fost reconstruita in 1901. În fața sa se află un centru de energie unde pelerinii se descalță pentru a-i simți cât mai deplin efectul vitalizant. Se știe că toate sanctuarele litice sau lăcașurile de cult sunt în general situate în astfel de locuri încărcate de energie și cunostruirea lor nu se face întâmplător. Așadar este posibil ca aici să fi fost un loc de pelerinaj dinaintea timpurilor creștine.
În general arhitectura sacră se clădește în locuri unde există un flux energetic între pământ și cer. Iacob a adormit pe o piatră pe care a transformat-o în casa lui Dumnezeu: Betel (Beith El) ungând-o cu ulei (Geneza 28, 16/19). Este originea spațiului sacru în arhitectură.
Visul lui Iacob este în esență un gest ziditor, sacrul este provocat prin acțiunea sa de a se cufunda în visare. Se stabilește acel canal de comunicare între interior și exterior, între jos și sus ce poate avea forma unui „puț” (o gaură de vierme) – simbolizat de o piatră, fluxul magic către divinitate este datorat pietrei-stâlp cu care Iacob va marca spațiul pentru ca acesta să devină vizibil, deci să existe. Pietrele ridicate împotriva uitării trebuie păzite de aceasta, pentru că altfel ordinea redevine haos. Este interesant că la Chartres, catedrala gotică a fost construită se spune deasupra unei biserici romanice, care la rândul ei a fost ridicată peste un puț al Fecioarei Negre, unde exista un cult celtic pentru zeița egipteană Isis.
Muntele deopotrivă este locul prin care pământul comunică cu cerul și terestrul cu divinul: muntele semnifică un centru cosmic, ca arborele, stâlpul, coloana, crucea, catargul. Există orașul terestru la baza muntelui și catedrala văzută ca oraș ceresc. Interiorul bisericii se mai poate considera Universul și altarul este paradisul care se află la răsărit. Pe de altă parte biserica este gândită ca o copie pământeană a Ierusalimului ceresc, ce se află în Înalt. Templul (biserica) este muntele sacru (aproape de divinitate) unde se petrece teofania. Suişul reprezintă ritualul de iniţiere, și deopotrivă un progres personal către o mai bună conștiință de sine. Roca, stânca, piatra sunt simboluri ale permanenței și originii lucrurilor.
În Evul mediu s-a crezut că Montserrat conținea Sfântul Graal. În mitologia creștină Graalul este cupa din care a băut Iisus la cina cea de Taină și unde i-a fost strâns sângele după crucificare de către Iosif din Arimatea și are puterea de a vindeca rănile. Miturile arturiene au exploatat literar și artistică tema căutării Graalului, ca o cale spre cunoaștere și desăvârșire. Unele vorbesc de isprăvile lui Percival sau ale feciorelnicului Galahad, altele arată că vina tragică l-a împiedecat pe Lancelot să cucerească Graalul. În povestea lui Wolfram von Eschenbach Graalul era păstrat în Munsalvaesche castelul de pe muntele salvării. Peștera ca matrice face ca muntele însuși să devină cupa – graalul, iar fecioara esența sângelui sfânt. Există imagini ale Graalului în frescele romanice din pirineii catalani, păstrate astăzi la muzeul național de artă din Barcelona unde Sfânta Fecioară apare ținând în mână o cupă din care radiază limbi de foc, imagini anterioare primei lucrări literare care menționează legenda graalului de Chretien de Troyes. În “Parsifalul” lui Wagner tema capătă o nouă rezonanță datorită imaginarului erotic și a reverenței mistice care leagă Graalul – ca sânge – de fertilitatea feminină.
Toate legendele și miturile despre Montserrat nu fac decât să se adauge țesăturii bogate de simboluri și arhetipuri ale acestei imagini totalizatoare, unde se venerează de fapt esența vieții și permanența ei.