”Pictura mă chinuie și mă tulbură într-o mie de feluri ca o iubită exigentă. Dimineața alerg la munca această fascinantă ca la picioarele unei ființe adorate!” Sunt cuvintele lui Delacroix și demersul său este romantic, îndrăgostit de aventura picturii în incendiul emoțiilor, caută expresivitatea chipurilor, atitudinilor, veșmintelor, preocupat de dramele destinului uman. Impulsul efortului său creator este erotic, într-o relație furtunoasă cu pânza, și deopotrivă cerebral, atent la clasicismul realității. Trăirea intensă a actului pictural se regăsește în vibrația nervoasă şi sigură a penelului, în jocurile de clarobscur, în atracția pentru exotism. Și totuși, Delacroix s-a dorit întotdeauna un pur clasique. Iar Baudelaire remarca: “Delacroix era pasionat de pasiune dar cu răceală a hotărât să-şi exprime pasiunea cât mai clar cu putință”.
Atât neoclasicul cât și romanticul tind spre un ideal, doar abordarea diferă, la rece sau la cald, rațional sau pasional. Există un sentiment romantic în toate stilurile care au precedat ceea ce se va formula ca mișcare în veacul al XIX-lea. Interiorizarea Romanicului, avântarea Goticului, erotismul Renașterii, exaltarea Barocului, idealismul Neoclasicului – toate au o pulsație emoțională care se va defini în cadrul mișcării romantice, unde emoția devine preponderentă, expresivă, îmbătată de sublim.
Romantismul se naște din suferință și ciudă, frustrare, dorința de descătușare. După înfrângerea lui Napoleon și consolidarea restaurației, deziluzia și pesimismul au pus stăpânire pe Europa care vedea cum se estompează visul revoluționar al libertății. Noua mișcare culturală și politică, denumită chiar de contemporanii ei romantism și anticipată de creații artistice ce denunțau tarele societății și aspirațiile occidentului european încă din secolul XVIII, a devenit stindardul celor care vroiau să întrupeze în cultură principiile revoluției zădărnicite. Pentru Victor Hugo „Revoluţia franceză e cel mai mare pas înainte al omenirii. Ea a dat frau liber tuturor necunoscutelor sociale, a făcut să se reverse pe pămant valuri de civilizaţie”. Totuşi mulți negau realitatea mișcării romantice considerând-o un cumul de vorbe goale, şi în 1846 Baudelaire apără romantismul spunând că acesta poartă mai departe elanurile revoluționare.
În orice caz, romantismul a ajuns să fie marea doctrină eroică a veacului XIX, răspândindu-se cu rapiditate în literatură, muzică și artele plastice. Stilul romantic nu poate fi considerat doar o dispoziție a sufletului, o subiectivizare a stimulilor realității, perceperea realului mai intens, cosmic și nu reflectă doar spiritul artistului în particular ci mai ales spiritul epocii neliniștite, plină de contraste, de interiorizări și exteriorizări în care s-a dezvoltat.
Pentru frații Schlegel, romanticul poate fi asociat artei inspirate din creștinism în vreme ce clasicul este apanajul artei orientate spre valorile antichității, descrise de Winckelmann ca posedând o „grandoare liniștită și o simplitate nobilă”. Pentru academiștii promotori ai Marelui Stil de sorginte neoclasică, frumusețea perfectă poate fi înfățișată în pictură doar atunci când nu sunt exprimate pasiunile ce deformează chipurile oricât de frumoase.
Pentru romantic, frumosul nu poate veni pe lume fără conştiinţa durerii şi a morţii, fără neliniște. Romanticul este ambivalent, oscilează „între două epoci, două societăţi, două civilizaţii”, între acţiune şi visare, intimitate şi universalitate, energie şi pasivitate, spiritualitate şi pragmatism, între clipa cea repede şi eternitate. De aceea Romanticul își are centrul în el însuși, şi se caută pe sine în adâncurile subiective sau în infinitul sublimat al reveriei poetice. Romanticul aspiră spre totalitate, conceptul-cheie prin care conştiinţa romantică iese din conturul propriilor limite, inserîndu-se într-o istorie a libertăţii.
În structura personajului romantic aspectele fizice şi morale se determină reciproc. Moda romantică cere un anume tip de frumuseţe: melancolică, cu tenul palid de o albeaţă marmoreană şi părul negru, ochii melancolici, silueta zveltă, aspect bolnăvicios al unei noi sensibilităţi, bântuită de nelinişti şi nefericire. Personajul romantic provine în general din mediul burghez, își acutizează simțurile, interpretează subiectiv impulsurile realității, găsește în suferință un izvor al plăcerii și este îndrăgostit de clarobscur.
Pictorul romantic va descoperi lumina naturală care culminează în impresionism producând schimbări în cromatica pânzelor – o inovație decisivă a epocii. Totodată noua simțire și înțelegere a luminii îl va ajuta pe romantic să conștientizeze sublimul. Relația cu divinitatea capătă corporalitate, artistul se apropie de natură și este conștient de propriul geniu și de simbioza dintre eul său și cosmos. El fagocitează infinitul. Artistul începe să iasă din atelier, pictura în plein air câștigă teren și artistul captează stările timpului. Totodată privirea sa este critică la adresa societății. Romanticul trăiește eroic, arta este pentru el religia libertăţii. Se avântă cognitiv spre necunoscut, este altruist, gata de sacrificiu, intelectual, melancolic, narcisist, stînjenit de finitudine şi însetat de infinit. Arta este proiectată spre orizonturi utopice, aparţinînd fie trecutului imemorial, fie viitorului. Istoria devine terenul de manifestare a ambivalenţei romantice şi contribuie la formarea unui spirit „naţional”. Romanticul vrea să-şi transforme viaţa într-o operă de artă.
Frații Schlegel folosesc cuvântul „romantic” pentru a evoca expresia liberă a imaginației, alegând un termen care pentru admiratorii artei clasice semnifica exagerarea emoțiilor dincolo de limitele a ceea ce poate fi reprezentat în artă. Cuvântul „romantic” provenit din romanele cavalerești medievale ajunsese să semnifice tot ceea ce era frenetic și fantastic, imaginația lăsată în deplină libertate. Romantismul exacerba trăirile, contactul cu realitatea fiind deopotrivă un plonjeu în cosmosul interior și un zbor înaripat către zările infinite și divine. Dar strigătul libertății care reprezintă adevăratul spirit al romantismului implică individualism, deci subiectivitate, ceea ce duce la o mare varietate de păreri și opere ce pot friza ori care se situează în ambitusul mișcării romantice, câți artiști tot atâtea viziuni, drept pentru care pluralul, romantisme, este o descriere mai corectă a fenomentului. Trăsătura sa revoluţionară constă în opoziţia mai mult sau mai puțin conștientă față de ceea ce este evident, sistematic, rațional, considerat ca universal valabil. Faptul că se împotriveşte dictatului neoclasic şi convenţiilor moștenite de la antichitate și trecute prin filtrul rațiunii iluministe nu înseamnă însă negarea formelor clasice sau a renașterii ci trecerea rațiuni într-un plan secund faţă de sentiment, emoție, pasiune, intuiție, imaginație, dezordine, tragedie, exaltare.
Pentru a crea un limbaj propriu care să transmită toate senzațiile pe care le produce contemplarea existenței, pictorii romantici vor apela la valorile picturii baroce, mai ales la Caravaggio și Rubens, recuperând forța expresivă a culorii în detrimentul desenului, pentru a elibera formele și a estompa contururile, resuscitând prin cromatism lumina vibrantă sau tainele clarobscurului în compoziții dinamice, cu gesturi dramatice şi formulări surescitate.
Contestatar, artistul vrea de fapt să evadeze din prezent, el este atras de trecut pe care însă dorește să-l înfăţişeze diferit. Totodată Romanticul sondează forțele misterioase ale naturii care îl înconjoară şi deopotrivă pătrunde în propriul suflet pentru a explora necunoscutul condiției umane. Suferința, boala, violența, obsesiile, visul, dorința, nebunia, moartea vor fi temele obișnuite prin care artistul va încerca să transforme modul de receptare a operei de artă de către spectator și să-l facă pe acesta să treacă dincolo de ceea ce este pur vizual, pentru a intra în rezonanţă cu invizibilul. În consecinţă sentimentul religios va ajunge la o nouă dimensiune devenind o emoție existențială, o trăire intensă ca și dragostea, concepută ca o experiență mistică, absolută, indispensabilă, inefabilă, imposibilă chiar, ceea ce exaltă dorința morbidă şi conduce la reprezentarea instinctelor celor mai primare în pictura animalelor de pildă.
Dragostea pentru o natură parnasiană va fi o altă constantă romantică. Omul nu se mai află deasupra forțelor naturii ci la cheremul lor, mărunt în fața sublimului peisajului pe care îl contemplă. Până la urmă romantismul este scena spontaneității, a deșteptării emotive și a depășirii limitelor concrete. Realitatea este fluidă ca în tablourile lui Turner. Deși refuză prezentul artistul romantic se deschide spre viitor și se hrănește din trecut. Se identifică cu suferința popoarelor care și-au pierdut libertatea și crede în legăturile istorice ale indivizilor ce pot făuri o nouă paradigmă a națiunii, ceea ce duce la dezvoltarea costumbrismului în rândul burgheziei interesată de pitorescul folcloric. Pe de altă parte evul mediu, atâta timp disprețuit, îl seduce pe artistul romantic care consideră goticul de pildă un stil ce reflectă sufletul națiunii în ceea ce are mai pur, mai evlavios, mai aproape de trăirea autentică a maselor. Istoria și literatura sunt izvoare nesfârșite ale fanteziei care alimentează imaginația romantică cu un interes sporit față de Tasso, Dante, Shakespeare.
Trecutul este seducător prin permisibilitatea infinită pe care o oferă imaginației care reconstruiește epoci apuse cu o marjă subtilă între ceea ce este inventat și ceea ce poate corespunde adevărului istoric. Totodată artistul romantic este fascinat de existența lumilor altfel, a frumuseții diferite de canoanele clasice și astfel Orientul devine un magnet pentru cel care caută exotismul, pitorescul, senzualitatea care irupe în estetica tradițională și se dezvoltă amplu în cadrul picturii orientaliste. Programul ideologic impetuos și revoluționar al romantismului a fost însă prefigurat de un trend preromantic dezvoltat chiar în cadrul neoclasicismului între 1770-1820 prin acțiuni izolate și aparent fără legătură unele cu altele. În ultimul pătrar de veac XVIII, ia ființă în Germania mişcarea spirituală și literară de protest, Sturm und Drang “furtună şi avânt”, care pune problema geniului creator și a sensibilității individului, exaltând nevoia ca noile generații să se revolte împotriva închistărilor Iluministe. Suferințele Tânărului Werther, de Goethe, din 1774 este ca un fel de manifest al curentului.
În pictura germană, unul dintre primii romantici este Otto Runge înclinat către mistică și transcendență, pe care vrea să o exprime prin culoare, formă și număr. Pentru el de pildă culorile roșu, galben și albastru evocă Sfânta Treime, roșu este dimineața sau înserarea și Iisus, Sfântul duh este galben și dumnezeu – albastru Tot adepți timpurii ai romantismului sunt nazareeni, pictori germani care trăiau la Roma, interesați de prerenașterea italiană pentru sensibilitatea emoției picturale care spuneau ei între timp se pierduse. În Marea Britanie punctul de plecare îl constituie empirismul englez și poeții lacurilor de la sfârșitul sec. XVIII. Sub influența Poemele lui Ossian, scrise de James Macpherson în 1764 în stilul poeziei galeze vechi, pictorii încep să cultive imaginarul și lumina difuză, fantasticul.
Primul care își traduce în pictură viziunile onirice este elvețianul Heinrich Füssli stabilit în Anglia. Coșmaruri, spaime, neliniști sunt evocate de Fussli fidel expresiei poetice a sublimului. Tot în Anglia, William Blake, pictor și poet vizionar, pleacă de la teme biblice și folosește un simbolism complex și o mitologie personală pentru a materializa idei abstracte despre om și divinitate. Marele precursor al romantismului a fost spaniolul Goya. Inclasificabil și genial, marcat de ororile războiului de Independență spaniol împotriva cotropitorului francez, el abordează teme dramatice și tenebroase în care realitatea și fantezia se amestecă pentru a arăta problematica patetică a epocii. Preromantici francezi s-au inspirat din autori ca Rousseau, Mme de Stael și Chateaubriand și din nefericirea provocată social și politic de dezastrele și eșecul revoluției. Mulţi se formează în atelierul neoclasicului Jean Louis David. În timpul perioadei de ecolziune a romantismului în prima jumătate a veacului XIX, Franța a fost vârful de lance al picturii europene.
Pictorul imperial Antoine Jean Gros, considerat părintele romantismului francez, a dat o dimensiune dramatică și o emoție eroică faptelor napoleonice pe care le-a pictat într-o tehnică mai liberă decât maestrul său David. La fel Prudhon deşi clasicist şi davidian, incorporează în opera sa eroticul, morbidul și misterul romantic. Totuși, explozia romantică a culorii, luminii și pasiunii va țâșni din pensulele lui Gericault și Delacroix maximi reprezentanți ai curentului francez. Tabloul care îl catapultează spre faimă pe Gericault este Pluta meduzei din 1819 un adevărat manifest pictural în care abandonează calmul clasic pentru a se implica emoțional într-un fapt divers, care a trezit interesul polemic și emoția opiniei publice. Delacroix este autenticul centru al mișcării. Viziunea sa picturală a culorii îi va influenţa pe impresioniști și fovi. Chiar şi în opera lui Ingres, neoclasic convins, apar note exotice și o senzualitate reținută de sorginte romantică.
În Germania cel mai mare reprezentant al sublimului romantic şi al naturii cosmice este Caspar David Friedrich cu persoanejele sale cufundate în peisaje abismale, încărcate de spiritualitate, neliniştitoare, seduse de invizibil. În paralel și racordată la verism se afirmă pictura Biedermeier, stilul burgheziei, cu opere echilibrate care deși evidențiază o anume emoție romantică sunt decantate de realismul recreat în cel mai mic detaliu. Gloria romantismului englez se datorează mai ales picturii peisagiste moștenită din sec. XVIII, analiza naturii și a rolului ei în viața individuului va revalorifica acest gen considerat până atunci minor. Pentru John Martin peisajul este o scenă emoționantă cu argumente puternice pe care frecvent le literaturizează prin referințe arhitectonice mai mult sau mai puțin pitorești sau povestind întâmplări cu caracter excepțional.
Tradiția vizionară va fi reluată de pictori ca Samuel Palmer pentru crearea de forme care se distorsionează și difuminează către expresia unei spiritualități mistice care emană din natură. Pentru alții în schimb viziunea naturii este calmă, emoționată în fața fenomenelor pe care le contemplă și încearcă să le capteze. Între aceștia se remarcă Richard Bonington care îi anunță pe pictorii de la Barbizon cu acuarela și pensulația sa lejeră. Totuși capetele de afiș ale romantismului englez peisagist sunt Turner și Constable, ei aduc inovații genului și pun bazele impresionismului.
În operele lui Constable lumina și mișcarea sunt preocupări constante, iar pensulația puternică îi permite să capteze vitalitatea ploii, vântului sau furtunii. Pe de altă parte Turner duce la extrem folosirea liberă și valoarea provocatoare a culorii aplicând-o exuberant fenomenelor atmosferice. El introduce în peisaj elemente ale revoluției industriale. Obsesia sa pentru culoare și lumină îl va îndepărta de realitatea vizuală a lui Constable pe direcția unor viziuni imaginare, onirice, ce bulversează simțurile.
La mijlocul sec. XIX, Romantismul și idealizarea istoriei societății și mai ales a naturii de către acesta va ocaziona în sânul stilului însuși un curent care se va interesa de realitatea concretă: realismul în acest cadru trebuiesc integrate personalități considerate postromantice. Camille Corot va fi primul dintr-o lungă listă de peisagiști francezi care fără să fie catalogați ca romantici vor face din natura senină cadrul pictural și vital deși descoperirea și bucuria colectivă a peisajului se va produce la Barbizon cu Theodore Rousseau ca șef indiscutabil grupul va fi protagonistul unei etape de tranziție necesară între romantism și impresionism. Alt mare grup postromantic va apărea în Anglia victoriană cu prerafaeliții fondată la Londra în 1848 de William Holman Hunt, Dante Gabriel Rosetti și John Everet Millais între alții. Ei vor promova ca și nazareenii întoarcerea la autenticitatea picturii dinainte de Rafael, Temele sunt aparent legate de anecdotica contemporană dar au mereu un fond moral, subliniat de încărcătura simbolică a compozițiilor. Se inspiră din realitate, peisaj, literatură, istorie sau religie. Omogenitatea stilistică a grupului a durat doar 4 ani după care fiecare artist a urmat propriul drum, sub larga pălărie a prerafaeliților aflându-se o mare varietate de stiluri, ce vor pava drumul spre simbolism.
