Marc Chagall despre vaci zburătoare și violoniști albaștri

În tablourile lui Marc Chagall vacile zboară, perechile de îndrăgostiţi plutesc prin aer, florile sunt mai mari decât casele, oamenii sunt carne şi spirit deopotrivă, într-un univers personal, fermecat, edenic, în care visul şi realitatea se împletesc şi se generează reciproc pe coordonatele ancestrale ale vieţii şi morţii, ale tradiţiei, ale unei umanităţi poetice.

Chagall gândeşte şi simte deopotrivă, este sensibil şi nostalgic în faţa amintirilor din Vitebskul natal, ce-l mai încântă peste ani, când le transfigurează cu graţie, cu sfinţenie, cu spiritualitatea naivă a unui om din popor, hâtru, înţelept, pur. În pictura lui se regăseşte savoarea vorbelor de duh ale rabinilor pioşi, transcendenţa cunoaşterii tradiţionale a evreilor ruşi, despre care Chagall vorbeşte cu căldură şi destoinicie plastică, ca despre o lume de basm, unde omul are măsura cosmosului, şi totul este posibil: Violonistul său din 1912 pluteşte cântând la vioară peste acoperişurile satului îngheţate de iarnă, şi păsări îi ţin isonul într-un pom albastru luminat feeric.

„Am ales pictura, mi-a fost la fel de necesară ca mâncarea. Mi s-a părut o fereastră prin care aș zbura în altă lume.» spunea Chagall, artist greu de clasificat. În stilul său colorat și poetic care nu este legat de nici o școală, artistul a explorat toate mijloacele media: de la pictura pe pânză și vitralii, la poezie, sculptură și producția de ceramică!

Chagall nu pierde niciodată contactul cu realitatea, pe care impregnează cu un farmec magic, se foloseşte de amprentele pe care aceasta le-a lăsat în memoria lui afectivă, vizuală, în privirea sa interioară, o alimentează cu vise şi năzuinţe tainice. În acelaşi timp, el pictează cu seriozitate, cu dăruire; construieşte tabloul arhitectural, umple pânza cu obiecte şi siluete umane, cu forme vibrante, pline de pasiune, purtătoare ale unei dimensiuni interioare, cu simboluri şi “arome” ale urbei sale natale, ale mediului său de origine reverberând profund şi specific, în reprezentări unde datina capătă importanţă rituală. El dă glas simţirilor profunde, sentimentelor particulare pe care le traduce în imagini însăilate cu dar de povestitor. Acest instinctual liric simte nevoia să se destăinuie în pictura sa, să se mărturisească precum într-un ritual ancestral, dominat de frământarea iudeo-creştină, de obsesia răstignirii, de teme etern umane: naşterea, logodna, căsătoria, moartea, îngerul, etc.

Lumea sa este religioasă, ca la Rouault, dar expresivitatea lui este diferită faţă de a acestuia: sensibilitatea lui Chagall poartă amprenta locului şi comunităţii evreieşti în sânul căreia s-a născut şi s-a format, este ingenuă şi explozivă totodată, este nostalgică, visătoare, glumeaţă, melancolică, sau vehementă, expresivă, în strânsă comuniune cu natura, cu animalele. El caută viziunea interioară a lumii şi opera sa se desfăşoară pe mai multe planuri: al ochiului, al visului, al imaginaţiei, al raţiunii.

“Chagall are mai multe chipuri”, spunea criticul elveţian Pierre Courthion. “L-am văzut ghemuit ca o pisică, ascuţit ca un şoricel, nemişcat ca o bufniţă. Trupul nu mi-l amintesc. Parcă nu i se potrivea. La el capul era totul”.

Chagall s-a născut pe 7 iulie 1887 la Liozna, regiunea Vitebsk, Imoeriuk rus, în prezent Bielorusia. Se numea Movșa Hațkelevici Șagalov. În cartea sa autobiografică “Viaţa mea” (1920-23), el îşi aminteşte cu duioşie de tatăl său, un om simplu care muncea într-un depozit de heringi, şi de mama sa, o femeie mititică şi harnică care îşi îngrijea cu devotament cei zece copii şi avea o mică băcănie. În pictura lui se regăsesc personajele copilăriei: surorile, un unchi ce cânta la vioară şi altul cu mustăţi ţanţoşe care era coafor, animalele de pe lângă casa părintească, primele prietenii. Totul este transfigurat căpătând atmosfera unor poveşti cu zâne, în care oamenii au o inocenţă mitică, neîntinată. Chagall a început să deseneze copiind imaginile dintr-un dicţionar, apoi pictează pe pânză grosolană de sac. Unul dintre primele sale tablouri se intitulează Moartea.

În 1907 Chagall pleacă la Sankt Petersburg, dar este refuzat de Şcoala de Arte şi Meserii, contrariată de îndrăznelile lui instinctive de tânăr artist avid de culoare şi de o nouă expresivitate a liniei. Ulterior este acceptat la Şcoala pentru Încurajarea Artelor şi în atelierul din Bakst, şi deja lucrările sale mărturisesc un efort de sinteză şi de organizare a propriilor senzaţii, calitate plastică şi concepţie poetică  şi se îndepărtează pe un făgaş propriu de arta rusescă de la acea dată.

Un mecena îi propune o bursă de studiu la Paris sau la Roma. Chagall alege Parisul unde ajunge în 1910. Este fascinat de oraşul-lumină, deşi locuieşte în condiţii precare în falansterul pictorilor din Montparnasse, “La Ruche”, unde este vecin şi prieten cu Blaise Cendrars, Canudo, Max Jacob, Apollinaire, Modigliani şi alţii. Atmosfera este emulativă. Lucrează intens cu ochii deschişi de “lumina-libertate” din “oraşul unde străluceşte soarele artei” şi la început îmbină estetica cubismului cu cea a fovilor, în lucrări construite cu picturalitate lirică, unde obiecte-amintire se mişcă liber, aproape imponderabil,  plăsmuite din vis şi realitate.

Artistul priveşte în exterior sondându-şi propria lume interioară, autobiografia tradusă în sentimente şi emoţii, într-o lume plastică situată undeva în afara timpului, unde barierele dintre regnuri sunt rupte şi totul este posibil.

 În 1914 el se reîntoarce în Rusia, unde se căsătoreşte cu Bella, o tânără ce-l înţelege şi-l sprijină de multă vreme. Revoluţia din octombrie îl face comisar al artelor în oraşul natal. Timpul petrecut în Rusia îl marchează profund. Crează o Academie de artă la Vitebsek, dar nu reuşeşte să-şi determine elevii să privească lumea cu aplombul visului şi cu spontaneitatea candidă a copilăriei. Sunt vremuri grele, nesigure, pline de căutări pentru oameni şi pentru artă. Noul regim încurajează mişcările de avangardă, dar în plastică se manifestă tendinţe extremiste, ce adulează fie culoarea, fie construcţia, ţin de “raionism” sau de “suprematism”. Din academia pe care o fondase, Chagall îşi dă demisia după o ceartă cu Malevith. În 1919 lucrează ca scenograf la Teatrul evreiesc din Moscova. Este o perioadă de maturizare plastică, de înţelegere a rădăcinilor şi de conştientizare a propriilor impulsuri.

Din nou la Paris în 1922 Chagall nu se afiliază nici grupului suprarealist, deşi, peste ani, André Breton, căutând prescursorii mişcării, va sublinia calitatea de suprarealitate a operei chagalliene. Pentru pictorul rus însă literaturizările ştirbesc din esenţa de picturalitate a unui tablou, el preferând “ilogismul” liric, ca o vibraţie a sufletului pe coardele aminirii şi trăirilor sincere. Dragostea este marele motor al artei lui Chagall. Opera sa respiră şi degajă acest sentiment nobil, care poate fi perceput şi ca un fel de comuniune mistică cu universul[1], o contopire cu natura, cu vegetaţia şi cu animalele, care le împrumută oamenilor propriile trăsături şi sentimente trainice. Chagall nu pictează după motiv, preferă să-şi folosească memoria. Străbătând Franţa, el se pătrunde de o atmosferă vegetală luminoasă, ia conştiinţă din ce în ce mai mult de comuniunea dintre om, natură şi animale. Stările lui psihologice se resimt în gravurile pe care le ilustrează la cererea lui Ambroise Vollard: Suflete moarte de Gogol, (1923-27) şi Fabulele lui La Fontaine (1927-30).

În 1931 călătoreşte în Palestina, Siria şi Egipt pentru a regăsi peisajele Bibliei, pe care o ilustrază într-un mod foarte personal, uman. În anii  ‘30 este profund impresionat de persecuţiile la care este supus neamul său şi de ameninţarea războiului. Chagall vrea să arate în opera sa că îi pasă de frământările secolului, de luptele fratricide din Spania acelor vremi: pictează crucifixe şi răstigniri, îşi colorează violent neliniştile, pictează Revoluţia, Căderea îngerului şi găseşte alinare doar În jurul ei, al soţiei sale, în preajma dragostei, care este adevărata izbăvire de rele, chemarea divinului. În 1941 pleacă în Statele Unite, unde petrece anii războiului şi Bella moare pe neaşteptate în 1944.

Chagall se reîntoarce la Paris în 1947 şi după doi ani se instalează în sudul Franţei, atras de lumina şi de vegetaţia mediteraneană. Este fascinat de Monet şi de modul cum se lichefiază construcţia prin culoare,în unele din lucrările târzii ale maestrului de la Giverny. Şi Chagall caută noi mijloace de operare coloristică în pictură dar şi în ceramică. O călătorie în Grecia, în 1957 îl învaţă mai multe despre o artă solară, el propunând propria sa viziune plastică asupra lumii antice, în ilustrarea lui Dafnis şi Cloe, precum şi în completarea  ilustraţiilor pe marginea Bibliei, începute pentru Vollard.

La începutul anilor 60 el desăvârşeşte un ansamblu monumental reprezentând cele 12 triburi ale lui Israel, pentru sinagoga noului spital Hadassah, din Ierusalim. Şi tot în deceniul al şaptelea execută vitralii pentru catedrale din Franţa, la Reims, şi Metz, de exemplu, iar la Paris, pictează plafonul Operei Garnier.

Chagall are ceva din primitivii medievali, o fervoare vitală animată de o anume religiozitate. Este interesat de folclor şi de felul cum acesta revelă sufletul unui popor. La el culoarea vibrează, are o poezie şi o muzicalitate în ton cu compoziţia. Pictura lui este înainte de toate o stare sufletească. Ea trascende barierele fizice ale elementelor, scoţând la iveală asociaţiile nebănuite din psihicul lucrurilor. Suprarealist avant-la-lettre, încă din lucrările sale timpurii, de abia ajuns la Paris, în 1911, cum nota Breton trei decenii mai târziu, Chagall are o personalitate plastică inconfundabilă, cu o traiectorie proprie, ce a ştiut să împletească intuiţia sigură a modernităţii cu chemarea tradiţiei celei mai poetice. Deşi s-a spus că în ultimii 30 de ani de viaţă Chagall nu a făcut decât să se autopastişeze kitch în tablouri etnice, totuşi este indubitabilă longevitatea sa artistică într-o existenţă aproape centenară.

A murit pe 28 martie 1985.

---

[1] “Da, arde în noapte neliniştea mea / Când dorm acoperit în întregime de culori / într-un pat de picturi…/ Mă trezesc în disperarea / Unei zile noi, a dorinţelor mele / Fără contur / Şi necolorate încă. / Alerg într-acolo sus / La pesulele mele uscate / Şi precum Hristos sunt răstignit, / ţintuit în cuie pe şevalet. / Încă o tuşă, / Culoarea neagră, Roşul, Albastrul se aştern / şi asta mă îngrjorează. Mă nelinişteşte. / O, cât mă nelinişteşte! / Ascultă-mă! / Strat funerar, / Iarbă uscată / Dragoste dispărută / Din nou ivită, / Ascultă-mă!” Marc Chagall.