Fernando Botero și magia oamenilor grași

În America Latină există o tradiție a monumentalului și a realismului magic, o apetență a lucrurilor supradimensionate, o atracție pentru mişcările de amploare, o seducție a pasiunii ce explodează din static. În acest peisaj cultural, columbianul Fernando Botero și-a creat un stil din exagerarea deliberată a formelor, păstrându-se însă în limitele umanului, folosind artistic deformarea unor personaje umflate după legi de creștere anatomică bine chibzuită.

Celebritatea sa în rândul publicului internațional este incontestabilă, deşi unii critici sunt sceptici. Totuși nimeni nu poate nega faptul că picturile lui Botero demonstrază o bună ştiință a desenului și o originalitate genuină ce-și trasează propriul drum, fidelă sieși, între arta naivă și cea cultă, impunând marca unui realism fantastic, pătruns de sentiment poetic, evocator, din care adesea nu lipsește cheia simbolică.

Tablourile lui Botero sunt inconfundabile și eroii grași ai pânzelor sale, situați la antipodul celor slabi din sculpturile lui Giacometti, ascund parcă sub carnalitatea lor pietroasă, sub robustețea și gonflabilitatea lor invariabilă un suflet cald, fragil și o melancolie nostalgică, ce le dă o aură de imaterialitate poetică.

Adolescent, Botero era atras de Picasso, chiar a fost dat afară de la Liceul Catolic pentru că a scris un eseu admirativ despre marele pictor. De altfel, una dintre fazele creației lui Picasso seamănă cu trupurile supradimensionate care vor deveni stilul Botero. Cu francezul de origine spaniolă are în comun nonconformismul, interesul pentru monumental, pentru picturalitate, pentru metamorfozele formei, pentru distorsionare în consens cu propria viziune subiectivă asupra existenței. Amândoi își pun întrebări despre artă.

Botereo își umflă personajele până la limita exploziei, dar aceasta nu se produce, ci dimpotrivă, ele degajă o plenitudine calmă, o seninătate imobilă. “Imi place să produc situații insolite dar nu imposibile”, recunoaşte artistul, care îşi ancorează pictura într-un real deseori foarte detaliat: “Am pictat casa unde m-am născut la Medellín, cu numărul adevărat deasupra ușii și portretul mamei”.

Botero evocă adesea orasul copilăriei sale: auster, conservator, bigot, aspru în anii ’30, când a venit pe lume (19 aprilie 1932), în familia unui comisvoaiajor, care mergea să-și vândă produsele călare pe un măgar și a murit când Fernando era copil. Încă de pe atunci acesta desena orice-i cădea sub priviri și avea un simț ascuțit de ilustrator, ce l-a făcut să se angajeze la 15 ani la ziarul local “El Colombiano”. Cu puținii bani pe care-i câștiga putea să-și ajute familia, aflată în mare dificultate financiară după moartea tatălui. Incurajat de primele succese, tânărul își trimite acuarelele la o galerie din Bogotà și acestea se vând. În adolescență vreme de doi ani s-a pregătit să devină toreador, înainte sa își descopere talentul de plastician. Tauromachia va continua să îl intereseze din punct de vedere pictural.

În 1952, pleacă chiar el în capitala Columbiei, unde se manifestă avant-gardele artistice, care se opun muralismului mexican, dar tânărul de 20 de ani este atras de marea pictură europeană a Renașterii, Giotto, Piero de la Francesca, Masaccio, şi după numai șase luni petrecute la Bogotà porneste într-o călătorie de documentare în Europa, unde este dezamăgit de arta modernă, dar atras de marii maeștri ai trecutului pe care îi studiază asiduu la Muzeul Prado, cât timp este elev al Academiei Regale de Arte Frumoase San Fernando. Ulterior în Italia studiază arta frescei și audiază cursurile ținute de istoricul de artă Roberto Longhi. Este atras de Velázquez (portretele regale), Goya (dezastrele războiului), Rubens, Rafael, Ingres, Delacroix. La Madrid se va întoarce pe parcursul carierei cu mai multe personale la Centrul de Arta Modernă și Contemporană Reina Sofia (1987, 1994) iar anul acesta (2020) începând cu 17 septembrie Centro Centro din capitala Spaniei prezintă o retrospectivă cu 67 de lucrări ale artistului. Această expoziție se mai poate vizita până pe 7 februarie 2021.

Se reîntoarce în Columbia în 1955, dar în 1956 pleacă în Mexic și în 1957 în Statele Unite. Este fascinat de arta muralistului mexican Diego Rivera. “El ne-a dezvăluit nouă, pictorii din America Centrală, posibilitatea de a crea o artă care să nu fie colonizată de Europa. Sunt atras de caracterul ei metis, de amestecul de cultură mexicană indigenă veche cu cea spaniolă”. Treptat i se conturează stilul, mai întâi în tablouri-parafrază ale unor picturi de Velázquez și Leonardo da Vinci. Şi Picasso a făcut interpretări ale Meninelor, suite de metamorfoze, în variațiunile prolifice ale picturii sale. Prințesa Margherita, pictată de Botero este doar o redimensionare realistă a personajului velazquian, confirmând însă un stil pe care pictorul columbian și-l va pāstra pe parcursul întregii creații, modificând doar pensulația, în anii ’60, prin trecerea la una elaborată, meticuloasă, linsă, în total dezacord cu moda post-modernistă, expresionist gestuală a perioadei respective în plastica mondială.

Arta lui Botero nu se dorește o satirizare, o caricaturizare a socialului, ci deformările sunt rezultatul legăturii sale profunde cu pictura. “Monumentalul și volumele provocator senzuale izvorăsc din asta – afirmă el. Nu mă interesează dacă personajele pot părea grase. Asta nu contează în pictura mea. Mă preocupă plenitudinea formalǎ, abundența, ceea ce este complet altceva. (…)Arta mea este diferită, pentru că eu sunt diferit. Dacă vrem să ne ocupăm de un subiect bizar doar pentru a fi originali cu orice preț, atunci cădem în domeniul ilustrației.”

În general însă, Botero se înscrie într-o tradiție a realismului sudamerican, și unele din personajele sale pot fi buni interpreți ai romanelor altui columbian, Gabriel García Márquez, deși pe alocuri, tonurile sumbre, parcă învăluite de ploaie, îl apropie pe acest scriitor de Jacopo Borges mai mult decât de Botero, la care culoarea este întotdeauna vie, strălucitoare, cu combinații de tonuri complementare, pastelate sau intense.

Ca pe orice sudamerican care se respecta, și pe Botero îl interesează tema Religiei, o scuză pentru a explora pictural situații, forme, culori, costume, poezia cunoscutului si necunoscutului, cu umor si satiră.

Există un straniu narcisism al pânzei la Botero, care își pune întotdeauna o oglindǎ pe sevalet pentru a putea urmări și invers compozițiile sale de mari dimensiuni. El se consideră cel mai columbian dintre artiștii columbieni și poate mai mult decât oricare a știut în vasta și repetitiva sa operă să evoce o stare de spirit proprie țării lui, invadată de culoare dar cu un fior de tristețe, nostalgie, vis.

Longevivul artist, cu peste 3000 de picturi, 200 de sculpturi și peste 12000 de desene, prezente în marile orașe și muzee ale lumii spune mereu ca “Omul trebuie să trăiască îndrăgostit de viață și arta sa fie oaza care să te ferească de greutățile existenței”. A ajuns foarte departe de pe vremea cand la doar 15 ani își expunea primele ilustrații in suplimentul de duminică al cotidianului El Colombiano din orașul natal Medellin, sau când în 1957 ajungea la New York cu doar 200 de dolari în buzunar, hotărât să cucerească lumea, ceea ce s-a întâmplat, pentru că aproape imediat a fost remarcat și expus la MoMA. Astăzi este unul dintre cei mai ușor de recunoscut si de colecționat dintre marii grei ai artei.

Artistul consideră că adevărata originalitate se află în manieră nu în temă, care poate fi aceeasi ca la maestrii trecutului. Subiectele sale sunt tradiționale dar, spune el, “tot ce pictez in tablourile mele corespunde unor exigențe plastice”. Un exemplu este Scrisoarea de dragoste, din 1976, pe care o citeste o femeie goală, monumentală, lungită pe un recamier. “Tema o găsim la Vermeer. Este întotdeauna misterios să vezi o femeie citind, claustrată în intimitatea ei. În fața acestei femei am pus portocale pentru că aveam nevoie de ele în compoziția mea și, în acelaşi timp, aceste portocale dau o idee despre voracitatea dragostei.”

În 1990 i-a pictat pe regii Franței: Ludovic al XVI-lea si Maria Antoinetta care, spune Botero, “face parte din universul copilăriei mele, pentru că tatăl meu nutrea o pasiune pentru revoluția franceză și avea multe cărți pe tema asta”. Cu un an înainte, în 1989, Botero își dăduse mâna la capete încoronate pictându-i pe presedintele Columbiei si pe soția acestuia într-un context tropical, căutând să recreeze un peisaj latino-american poetic. “Pictorii marii traditii spaniole Velzquez, Goya, ii înfățișau pe regi. Eu consacru aceeași pulsiune președintelui și primei doamne, sunt regii nostri”, afirma artistul.

Cat despre temele hispano americane “flamencoul și corrida aparțin copilăriei mele – spune Botero. Am făcut 80 de tablouri și tot atâtea desene despre toreadori în arenă. Pentru că vroiam să mai tratez o dată subiectul, am hotărât să o fac diferit. Eroii mei se plimbă într-un peisaj bucolic cu flori și portocali, în opoziție cu arena sângeroasă pe care tocmai au parasit-o.” Tot asa este fascinat de Circ, si încă își amintește momentul când a văzut prima oară un spectacol în adolescența sa. La el legătura cu trecutul este o “nostalgie si o obsesie”.

O alta temă foarte importantă în America Latină care permite “să te joci cu elementele, volumele și culorile diferite” este cea a familiei, de care Botero s-a ocupat în mai multe rânduri,“dezamăgit că pictura modernă nu mai este interesată de ea, pentru că pune probleme speciale de compozitie”.

In unele tablouri, artistul columbian reia tematica cubismului, în propria sa manieră, realistă, supradimensionată, plenară, așeazând pe o masă cele câteva elemente ale unei naturi statice: “ziarul evident cu un titlu francez, spune el, ibricul de cafea, fructele, pentru a realiza un tablou diferit”.

O variantă ar fí natura moartă în peisaj, temă de care s-au ocupat puțini artişti, printre care un exemplu ar fi Delacroix, ce foloseste ca fundal un cadru de vânătoare. Botero pictează astfel Picnicul, în 1989, unde îşi realizează cu abilitate obiectivul coerente dintre planurile tabloului, peisajul muntos din fundal și lucrurile din față, coșul cu fructe, farfuriile, pâinea, paharele, un personaj care doarme, mâna altuia cu o țigară aprinsă, etc.

Pe lângă temele anticlericale, ce-i prilejuiesc o portretistică sugestivă, pictată cu mai mult nerv decât alte tablouri unde personajele sunt realizate cu migală și lux de amănunte, ce le apropie uneori de arta naivă, și unde pictorul adesea face critică socială, unul dintre subiectele îndrăgite de Botere este “Bordelul”, cum ar fi Casa surorilor Arias din 1973, unde îşi manifestă oprobiul față de machismul bărbaților, (în felul lui Manet din celebrul său Le déjeuner sur l’herbe) sau ia în colimator pretențiile burgheziei. Lucrarea aminteste si de Domnisoarele din Avignon, de Picasso

Femeile felliniene ale lui Botero au ceva din carnația unui alt timp, când moda nu dicta siluete silfide si lumina putea sa se joace in voie pe trupuri grandioase, rorunde, ca la Rubens, sau asa cum si le-a imaginat un Rablais in “Gargantua si Pantagruel”. Rotunjimea formelor din pictura sa este lipsita de agresivitate, universul oamenilor grasi, fructelor grase, pline de seva (a pictat dintr-acestea si Rivera) este plin de o neașteptată prospețime si chiar Bordelurile lui sunt caste.

Pentru Botero supradimensionarea, suflul care umflă până la refuz personaje și lucruri în picturile si sculpturile lui este un limbaj artistic pe care si l-a insusit la perfecție si il practică până la fanatism, invariabil si totodata seducator, pentru că, spune el “în artă stilul înseamnă totul”.