Cosmopolit, exotic – tatăl său era chinez şi mama mulatră amerindiană, cubanezul Wifredo Lam face o figură aparte în peisajul artei contemporane, şi nu este de mirare că Picasso îl aprecia iar suprarealiştii au fost seduşi de acest pictor latino-american îndrăgostit de straniu şi de fantastic.
Se spune ca primul contact pe care Lam l-a avut cu teritoriul magicului i se datorează naşei sale, Mantonica Wilson, o preoteasă candombe, care l-a familiarizat de mic cu cultura africană. Cu ajutorul ei Lam a intrat în zona invizibilului, a învăţat miturile si legendele yoruba, a patruns misterele santeriei cubaneze, religie politeista care se închină la orishas, strămoşi divinizaţi, şi a putut sa-i transpună poezia în tablouri sensibile cum ar fi «Pasărea albă» din 1966, unde divinul este evocat cu intensitate şi rafinament.
Wifredo Lam s-a folosit de arta primitivă, oceanică şi africană ca punct de referinţă în lucrări impresionante, adevărate descătuşări ale forţelor misterioase ale subconştientului, ce iau forma personajelor Junglei, din 1943, de exemplu, pânză aflată la New York (Museum of Modern Art). În ea «metamorfozele ajung la ultima concluzie, zămislind fiinţe hibride, ale căror elemente originare nu mai pot fi recunoscute, ca la Bosch, în noua realitate pe care o compun»(Marcel Brion). Se simte însă ca un nervum rerum, febra de revoluţionar al unui artist ce vrea să elibereze de spaimă chiar creaturile acesteia, exorcizându-le. Acest tablou, tipic pentru maturitatea plastică a lui Wifredo Lam si pentru dorinţa lui manifestă de a exprima spiritul negru in plenitudinea sa, «asociază viaţa umană, animală şi vegetală, într-un polimorfism cu aluzie la arta si mai ales la măştile africane”.
Lam îşi amintea că «pe când picta tabloul (“Jungla”), uşile si ferestrele atelierului erau deschise si trecătorii puteau să-l vada. Obişnuiau să strige speriaţi unul la altul: “Nu priviţi, este întruchiparea Diavolului”. Aveau dreptate, se apropia în spirit de unele reprezentari medievale ale iadului. Oricum titlul nu are legatură cu peisajul real din Cuba unde nu există junglă, ci păduri, dealuri si câmpii, iar fundalul tabloului reprezintă o plantaţie de trestie de zahar. Intenţia mea, afirmă Lam, a fost să comunic o stare psihică. Cred că ceva din copilăria mea m-a condus la această pictură. Vameşul Rousseau a pictat jungla cu flori uriaşe şi şerpi în “Visul”, “Leul flamând”şi “Maimuţa”. El este un pictor extraordinar dar priveşte lucrurile diferit faţă de mine. El nu condamnă ceea ce se întâmplă în junglă. Eu da. (…) Ideea mea era să reprezint spiritul negrilor in situaţia in care se aflau la momentul acela. Trebuia sa folosesc poezia pentru a arăta o realitate: acceptarea şi protestul lor».
Această panză a fost receptată controversat de un public obişnuit cu realismul muraliştilor mexicani, şi a deschis arta Americii Latine către suprarealismul şi expresionismul european. Nu este însă de mirare înclinaţia lui Lam către noua creaţie a vechiului continent, ţinând seama de studiile sale din Spania, unde a ajuns în 1923, la 21 de ani, şi a rămas până după Războiul Civil, când a trebuit să plece la Paris, deoarece luptase de partea republicanilor, participând la apărarea Madridului. În capitala Frantei îl cunoaşte pe Picasso, prin prietenul acestuia sculptorul catalan Manolo Hugue, si este apreciat de malaghez, care îl prezintă leaderilor suprarealişti, André Breton şi Benjamin Peret. Din această perioadă de creaţie a lui Lam datează primele sale picturi ce s-au păstrat, şi mărturisesc felul cum a receptat el cubismul “Domnişoarelor din Avignon” (1907).
La începutul celui de-al doilea război mondial, Wifredo Lam ca mulţi alţii părăseşte Parisul şi se refugiază mai întîi la Bordeaux apoi la Marsilia, unde îi reîntâlneşte pe suprarealisti. În 1941, împreună cu alţi intelectuali francezi, face o calatorie în Indiile de Vest, pe vasul SS capitaine Paul Lemerle, (despre care Claude Levi Strauss va lăsa o vie descriere în cartea sa «Tropicele triste». În Martinica, Lam îl cunoaşte pe poetul Aimé Cesaire, autorul interesantului «Caiet al întoarcerii în ţara natală», piatră unghiulară a scrierii negre in literatura franceză.
“Eu sunt adevăratul evreu rătăcitor. Am început să călătoresc cu mult înainte de război. M-am stabilit succesiv în Castilia, Paris, Cuba, Venezuela, Italia; acum vin din India. Trebuie să înțeleg mediul înconjurător și, făcând asta, ajung să mă cunosc mai bine. (Interviu cu Wifredo Lam în „Viața este un vis”, Filipacchi 1974).
Întors la Havana, Lam este dezamăgit de atmosfera din capitala cubaneză, şi sentimentele sale sunt de profundă tristeţe după cum mărturiseşte: «Simţeam că nu îmi găsesc locul, că nu se deschideau orizonturi de nici un fel în faţa mea. La vremea aceea, în anii ‘40, Havana era un ţinut al plăcerilor, al muzicii dulcege, al mambelor, rumbelor şi aşa mai departe. Negrii erau consideraţi pitoreşti. Ei înşişi îi imitau pe albi şi regretau că nu au pielea deschisă la culoare. Erau divizaţi chiar şi în sânul lor: negrii îi dispreţuiau pe mulatri, iar aceştia îşi dispreţuiau culoarea pentru ca nu era nici albă nici neagră ca cea a strămoşilor lor».
Dezamăgit de regim, Lam va refuza chiar să participe la expoziţia de artă cubaneză de la Muzeul Artei Moderne din New York, prezentându-se însă cu «Jungla» în galeria lui Pierre Matisse din metropola americană. Se poate imagina scandalul, dar şi notorietatea pe care a căpătat-o Lam cu acest prilej, în care arta sa îşi demonstrează din plin atât seducţia cât şi ferocitatea subiacentă. În continuare a mers pe aceeaşi linie, familiarizâbdu-se în Haiti cu imaginarul Afro-Craibian, cu ajutorul ceremoniilor voo-doo la care a luat parte. În 1952 s-a stabilit din nou la Paris, unde în 1959 l-a sprijinit pe Fidel Castro, recent venit la putere. A contribuit astfel la prezentarea la Havana a Salonului de la Paris din 1967, şi la organizarea Congresului Cultural de la Havana din 1968.
Casa mea era pe strada Panorama – nu se mai numește așa – și avea o terasă foarte mare cu pomi fructiferi. Au fost două în special care mi-au atras atenția: arborele plátano (banana) și arborele “fruta bomba”. Am putut observa întregul ciclu sexual al bananei. Au fost forme extrem de sugestive care au avut un mare impact asupra mea.
„Pictura mea este un act de decolonizare” . (Interviu cu Wifredo Lam de Gerardo Mosquera, 1980, p.3)
M-am gândit la Europa invadată de armata nazistă cu mare tristețe… Pentru mine, să văd Europa fusese totul. Când m-am întors în Cuba, am fost surprins de natura ei, de tradițiile negrilor și de transculturarea religiilor sale africane și catolice. Și așa am început să-mi orientez picturile spre african. (Anne Egger, Wifredo Lam [Cronologie 1941-1945])
Cosmopolit, fascinant în abordarea plastică a unei realităţi mai ales interioare, în lucrări ce valorifică un spaţiu aproape cubist cu o prestanţă suprarealistă, cu forme stranii ieşite parcă din angoasele timpului, Wifredo Lam, latino-american şi european, prin locul unde şi-a petrecut o mare parte din viaţă este un pictor inconfundabil, cetăţean al unei lumi plastice deosebite.
În anii 1950 eram cu toții înfometați de călătorii și experiențe noi. Era ceva în aer: sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial era încă proaspăt în mintea noastră și toată lumea trebuia să găsească o deschidere, o modalitate de a descoperi alte țări. (Lou Laurin-Lam, „Întâlnire cu Albisola”, 2001)
“Cred că tatăl meu se privea cu adevărat ca pe un cetățean al lumii, complet liber, voia să meargă peste tot”.
Fiul lui Wifredo, Eskil Lam, TateShots, 2016