Transformarea unui lucru obişnuit în artă prin context, sau dimpotrivă desacralizarea unui obiect artistic cu ajutorul intertextualităţii, cum ar fi mustăţile deasupra surâsului hieratic al Giocondei, sunt elementele unui joc al creaţiei provocator şi cerebral, definitoriu pentru arta contemporană, pe care Marcel Duchamp l-a practicat cu aplombul geniului.
Opera sa promovează ludic dialectica vizuală dintre artă şi non artă, figurativ şi abstract, vis şi raţiune, avangardă şi clasicitate. Simplitatea demersului este aparentă, ready made-ul său pictural ilustrează retorica « plastico-intelectuală » a unui artist cartezian. L.H.O.O.Q, sau “Elle a chaud au cul”, « Mona Lisa cu mustăţi », tabloul său “Dada” din 1919 este opera unui fel de Marcel Tarot, ce reinventează pictura modernă, cu ajutorul unui Leonardo Dada, un Leonardo inversat ca într-un joc de cărţi, sau ca într-un joc al oglinzilor, aleatoriu, intelectual, morbid, anacronic, pervers, straniu, emfatic, spontan, paradoxal şi pentru toate astea clasic. Clasic pentru că îi aparţine acestui artist neobişnuit care dinamitează mental convenţiile folosindu-se de jocul de cuvinte şi înţelesuri, pentru că, spunea el, o operă de artă poate să ia orice formă şi poate fi făcută din orice materiale pe care artistul le consideră potrivite pentru ideile sale.
Arta ludică şi echivocă a secolului XX şi-a găsit o oglindă în creaţia lui Duchamp care iniţial a contrariat, semănând confuzia cu obiectele sale preluate din cotidian şi transferate într-un spaţiu artistic. Acest al treilea francez reprezentativ pentru new yorkezul obişnuit alături de Sarah Bernhard şi Napoleon, Marcel Duchamp s-a născut în 1887 într-o familie atinsă de aripa talentului. Dintre cei şase copii ai tatălui său, notar din Rouen, patru au ajuns celebri: trei pictori, Jacques Villon, Suzanne şi Marcel Duchamp şi un sculptor – Duchamp Villon.
Primele sale lucrări sunt comentarii cerebrale, acide la adresa curentelor şi creaţiilor contemporane cu el. În Jucătorii de şah din 1911 el analizează cubismul, iar Un tânăr trist într-un tren, o pictură tivită cu negru ca un ferpar, redă expresia subtilă a unei stări de spirit: Tot în 1911, Râşniţa de cafea transcende staticul doar prin felul cum este redat mânerul obiectului. Sub influenţa cubismului şi a futurismului, atent la ideea de mişcare şi de descompunere a formei, şi promovând ideea că existenţa umană nu este altceva decât un proces mecanic, Duchamp realizează în 1912 celebra sa pânză Nud coborând o scară, ce-i aduce notorietatea la Armory Show din New York, 1913. Îşi continuă preocupările legate de disocierile formei în mişcare în Rege şi regină înconjuraţi de nuduri rapide. În Mireasa el renunţă la pensulă şi aplică culoarea cu degetele, într-un tablou aproape abstract, unde în pofida titlului, forma umană pare înlocuită cu un alambic, iar în ultima sa pictură pe pânză Tu m’, din 1918, se foloseşte de trompe l’œil şi de umbrele obiectelor provocând la meditaţie asupra celei mai importante găselniţe a lui, ready-made-ul. “Aşa cum tuburile de uleiuri de pictură folosite de artist sunt produse ready-made, trebuie să ajungem la concluzia că toate tablourile lumii sunt nişte asamblaje de ready-made-uri”, spunea Duchamp.
El a examinat felul în care un obiect comun poate să devină ceva rar prin adăugarea unui detaliu personal. Era foarte atent la titlu, legendă, dată, semnătură, punerea într-un nou context, şi mai ales la lipsirea de sensul practic a obiectului de uz comun, astfel dematerializat. Destinaţia primează asupra funcţiunii. Prezentarea neobişnuită a unui obiect atrage atenţia asupra calităţilor sale plastice. Duchamp vrea să arate că ideea şi nu faptul plastic este esenţa expresiei artistice. Primul său ready-made, Roata de bicicletă din 1913 a fost urmat de altele, Pieptenele, Tirbuşon, Cuierul răsturnat…. Cu timpul şi-a impus să limiteze numărul ready-made-urilor pe an, pentru a disocia între cele produse în masă şi cele create.
În artă şi în viaţă Marcel a optat pentru libertate. Independent şi tenace el a fost mânat de dorinţa de a nu se repeta niciodată. Ajuns la zenitul creaţiei s-a oprit, aşezând într-o valiză de mână, multiplicată de 300 de ori pentru prieteni, reproducerile tuturor operelor sale esenţiale. Între micile exponate, o fiolă cu aer din Paris. Când s-a spart, a cerut să-i fie adusă alta cu aer proaspăt la New York, unde a hotărât să se stabilească. Un oraş deschis către schimbare şi elastic în faţa provocărilor artistice. Locul unde pentru a-şi câştiga pâinea dădea lecţii de franceză oricui îi cerea asta, refuzând contractele numeroase ce-l asaltau după vâlva pe care o făcuse la Armory Show cu Nud coborând o scară. Una dintre puţinele lui opere definitive, căci, aşa cum era partizanul libertăţii, lui Marcel îi plăcea „opera în lucru”, aceea „work in progress” de care vorbea Joyce în Finnegans’ Wake.
Ducând anti-arta către limitele ei extreme, el face asceza gustului, a non-sensului, eliminând voit orice urmă de sentiment estetic, emoţie şi judecată, dezumanizând arta pentru a evita atât prostul cât şi bunul gust, căci « cel mai mare pericol este ca cineva să ajungă la o formă de gust », spunea el. Ironia sa este afirmativă, uneori glacială, menită a tulbura şi nu a provoca râsul. Opera sa are seriozitatea unui Buster Keaton, care intră în cele mai ciudate situaţii cu o faţă împietrită, concentrată. Uneori Duchamp are o severitate imperturbabilă, atentă la mecanismul procesului pe care îl descompune în părţi componente, alegând întotdeauna drumul cel mai greu care doar în aparenţă este cel mai uşor. Este maestrul paradoxului. Au rămas puţine picturi semnate Duchamp; dăruite prietenilor, unele au ajuns chiar în timpul vieţii artistului la Muzeul unic din Philadelphia, unde se concentrează esenţele unei arte fără egal nici cu sine nici cu alte arte.
Jocul de cuvinte şi obiecte, în pictură sau sculptură, este contribuţia lui majoră, de esenţă dadaistă, la punerea sub semnul întrebării şi până la urmă distrugerea ideilor plastice tradiţionale. În opera sa îşi dă mâna raţiunea şi întâmplarea şi amândouă stau sub semnul coincidenţelor, al analogiei, al asociaţiei de idei pe strunele unui suprarealism ce îmbină experienţa vizuală indirectă cu cea directă.« Pictura sau sculptura. Un recipient de sticlă şi tot felul de materii fluide colorate, bucăţi de lemn, fier, reacţii chimice. Scutură recipientul şi priveşte prin el ca prin ceva transparent”, un gest simplu care însă provoacă la meditaţie. Idealul său este o pictură în care se îmbină atenţia cu indiferenţa, redundanţa cu simplitatea, logica cu „hazardul în conservă”.
Vreme de opt ani a lucrat folosind materiale şi tehnici neconvenţionale la Mireasă dezbrăcată de Celibatarii săi (Marea sticlă), una dintre cele mai faimoase lucrări de avangardă din istoria artei moderne, lucrare neterminată pentru că nu poate fi terminată. Cutia verde din 1934 conţine 94 de copii ale unor articole, desene, note, fotografii legate de creaţia Marii sticle: o satiră la adresa cultului maşinii sau a dragostei umane privită ca un proces mecanic şi frustrat. Duchamp porneşte de la principiu că o maşină care funcţionează pentru prima oară este ca o fecioară în momentul când este deflorată şi se joacă cu această ambiguitate. Marea sticlă este compusă din două panouri din sticlă pe care sunt aplicate forme din materiale diverse, mai ales culori de ulei pe folie de plumb, cu alură de maşinărie. Partea de sus reprezintă mireasa, cea de jos celibatarii, nouă la număr: Preotul, Cuirasierul, Jandarmul, Agentul de poliţie, Furnizorul marilor magazine, Comisionarul barului, Croque-morts, Feciorul în casă, Şeful gării – Malic Moulds (joc de cuvinte cu englezescul male şi falic), şi totul pare ritualul tradiţional al ceremoniei nupţiale în care mireasa este dezbracă şi aşezată în pat alături de soţul ei de faţă cu martori dar şi redarea unui act sexual incomplet, în care cei nouă masculi răspund organic la chemările miresei, aşezate în registrul de sus.
Arta contemporană datorează mult meta-limbajului artistic creat de Duchamp, alias Rrose Sélavy, ce a şters barierele dintre artă şi non-artă, folosind ready-made-ul ca operă „antiartistică” pentru a denatura obiectele uzuale, umplându-le de noi sensuri, negând arta pentru a o afirma.
Pingback: Francis Picabia, imaginativ și prolific - TuriSmArt