13 septembrie 1860 – 19 noiembrie 1949
Măştile de pe chipurile personajelor ce populează pânzele belgianului James Sydney Ensor sunt o satiră încărcată de temperament baroc şi de lirism la adresa eternului uman, a spaimelor sale ancestrale, a năzuinţelor iluzorii şi a slăbiciunii de a crede că pericolul se poate evita uneori doar prin eschivarea lui, luând înfăţişarea unui dublu, sau a maleficului, a aparenţei unei forţe superioare celei ce ameninţă integritatea fiinţei.
Măştile l-au obsedat de mic pe Ensor, care probabil a văzut nu puţine astfel de chipuri de mucava simbolice, fioroase sau zâmbitoare în magazinul de suveniruri al bunicului său din partea mamei, în Oostende, oraşul unde s-a născut pe 13 septembrie 1860 şi a trăit până la moarte, fără să-l părăsească vreodată, cu excepţia unui sejur la Bruxelles. Tatăl lui era de origine engleză. Ensor a început să ia lecţii de pictură la 12 ani cu un pictor local, Van Cuyck. Din 1877 până în 1880 lucrează la Academia din Bruxelles, după care se întoarce definitiv în oraşul natal.
Ensor este un personaj excentric, introvertit, original, inclasificabil în tiparele artei dar totodată un mare pictor ce a ştiut să-şi folosească expresiv şi simbolic imaginaţia fără a se sfii să păstreze legăturile cu realul, metamorfozat plastic potrivit unor trăiri profunde, intense, cu rădăcini adânci în spiritualitatea poporului belgian şi englez.
Pânzele şi scrierile sale au o suculenţă picturală şi verbală inconfundabile, dar fără anecdotică. Simbolismul său expresiv are note macabre şi satirice. Paleta lui Ensor trece de la tonalităţi sobre, lirice, intimiste, către poezia spontaneităţii vibrante a ductului de o mare picturalitate ce foloseşte cu ştiinţă şi intuiţie, simplă sau în amestec, culoarea cea mai dificilă: albul, în combinaţii strălucitoare, adeseori discordante, cu mult roşu, verde, galben. Deopotrivă îi plac “rozurile şi gama lor de puritate”.
“Îmi compun culorile ziua – scria el în 1934 – cu ochiul deschis, privirea mândră, cu mâna ridicată, paleta încărcată, tuburile gata să plesnească de culoare, cu penelul gata de luptă”.
Materia sa este cremoasă, pasta are fulguraţii albastre, culorile sunt vii, strălucitoare, tipologia personajelor este de cele mai multe ori caricaturală dar foarte vie, ca a unor marionete însufleţite, jucate pe degete nevăzute de un destin amator de farse.
Pânzele lui au o mare forţă expresivă încă de la început, când într-un fel se resimt de influenţa lui Degas, Manet, Renoir sau Turner, sau a lui Van Gogh în primele desene, dar Ensor îşi găseşte repede un stil propriu, care va culmina în 1888 cu celebrul său tablou Intrarea lui Hristos în Bruxelles, aflat astăzi în Muzeul Getty din Los Angeles, California. În această pânză de dimensiuni impunătoare: aproximativ 2,6 metri pe 4 metri, pictorul îşi imaginează felul cum ar reacţiona conaţionalii săi la apariţia lui Hristos în oraşul lor, şi compune plastic un fel de “Umana Commedia”, o glossă la existenţa omului mărunt, meschin cu sentimentele şi cu aspiraţiile sale. Gloata pe care o ridiculizează moralizând are măşti în loc de chipuri, iar contextul pare un joc popular sau o paradă de carnaval. Există un sentiment al alienării în discontinuitatea spaţiului şi în felul cum imaginea mulţimii este manevrată compoziţional. Nu lipseşte ironia politică în pancartele purtate de manifestaţi: “Trăiască social(ismul)!”, “Fanfare doctrinare”, “Trăiască Iisus, regele Bruxelului!”. Cei ce strigă “Osana!”, vor cere poate mai târziu “Crucificaţi-l!”. Când, peste ani va transpune această compoziţie în gravură, va spori numărul inscripţiilor, adăugând la cele existente: “Belgieni insensibili”, “Vivisectanţi”, “Măcelari din Ierusalim” etc.
“O operă deopotrivă burlescă şi grandioasă, o sarabandă de forme baroce şi culori stridente, o compoziţie dezordonată, tumultuoasă, vulgară, dar foarte vie. Într-o cacofonie exaltantă de roşuri, albastruri, galbenuri (astăzi stinse) vedem mulţimi zgomotoase, cortegii de măşti, valuri de chipuri hilare, banderole în vânt, fanfare ce defilează cu instrumentele lor…”. Noul dicționar al picturii moderne, ed. F. Hasan, 1963
Geniul său narativ, ştiinţa picturii şi a culorii, sarcasmul şi expresionismul său amintesc de felul cum maeştrii Ţărilor de Jos, Bosch sau Breugel, ilustrau slăbiciunile umanului în tablouri forfotind de lume, de personaje hibride şi de simboluri, sau cum meşterii flamanzi ai veacului al XVII-lea, evocau dilema hamletiană în aşa numitele “vanitas”, prin prezenţa unui craniu în mijlocul mesei întinse cu toate bunătăţile pentru un ospăţ. Ca şi aceştia, Ensor vorbeşte în tablourile sale despre Moarte, o obsesie curentă a expresioniştilor, care însă la acest belgian nu are conotaţii funebre, plânsul se dizolvă în ludic, într-un fel de joc cu moartea ce aminteşte de isteţimea ţăranilor din basmele populare.
Ensor s-a stins din viaţă la aproape nouăzeci de ani, după ce în mai multe rânduri au circulat zvonuri în ziare despre decesul lui şi s-au scris necrologuri care l-au amuzat nespus. Spunea, glumeţ: “Spre Ţara Pişicherilor şi a neliniştilor palpitânde, am condus cu pânzele sus o barcă pavoazată de flamurile adjectivate ale cernelei”. În aceste câteva cuvinte se simte însă o prezenţă fundamentală: marea. Fără să o numească întotdeauna direct, acestă mare pe care nu a părăsit-o niciodată este elementul său vital, şi în acelaşi timp zona decantărilor şi a melancoliei existenţiale, pe care o iubeşte, o exaltă şi o respectă: “Mare miraculoasă din Ostende, mare de opaluri şi perle…”.
Paradoxal, odată cu recunoaşterea talentului său, mai ales după publicarea unei monografii a artistului de către revista “La plume”(Pana), în 1899, evervescenţa creatoare a lui Ensor se diminuează. Multă vreme deasupra creaţiei lui a planat bănuiala că s-ar datora unei psihoze, unui fel de respingere claustrofobică a celorlalţi. Unii critici s-au legat chiar de copilăria lui printre scoici, măşti, totemuri din ţări îndepărtate şi au pomenit de un vis al micului James, în care se făcea că într-o noapte, o pasăre uriaşă a intrat în camera lui, lăsându-i o impresie de neuitat, de groază nebună. Marcel Brion spunea că în opera lui există o imanenţă a misterului, a spaimei, redată în forme simbolice: măşti şi schelete, forme ambivalente în carnavalul Marii Treceri. Nebunia şi moartea ca într-o piesă shakespeariană, într-o dramă unde râsul se aseamănă cu plânsul.
Cine este aşadar Ensor? Cel hâtru şi ludic sau cel speriat de ce se poate ascunde în spatele măştilor, conştient de dualitatea fiinţei umane, dând la iveală fantasticul deghizării, ca o scormonire în adâncurile fiinţei, ca o confruntare a Doctorului Jekyll cu Dl. Hyde, sau ca o metamorfoză kafkiană, acel Ensor tragic şi comic din Portretul meu scheletizat, gravură din 1895, Ensor hărţuit de demoni, gravură din 1895, Pictorul înconjurat de măşti, din 1889. Ce “Flori ale Răului” culege Ensor, atunci când vârsta plăcerilor dă locul vârstei neliniştilor, când adevărul lumii vizibile este pus sub semnul întrebării, la sfârşitul veacului al XIX-lea. Sau cum se face că el stă ţanţoş într-un autoportret din 1899, costumat à la Rubens, în mijlocul măştilor, înconjurat de ele, strâns într-un cerc ce pare să-l ignore. Măştile sunt o parodie a unei burghezii moliereşti, duplicitare, ce-l sufocă fără să-l înţeleagă pe cel din mijlocul lor, înfăţişat ironic, ca un rege de carnaval al picturii, în veşmintele lui Rubens, pictorul flamand cu cel mai mare succes la public în timpul vieţii. Sunt goale oare măştile? Ce natură ascund sau evocă ele, în procesiunea unui carnaval, fără început şi sfârşit, ca un fundal baroc, al visului ce se numeşte viaţă, al realităţii ce poartă numele moarte.
Brion îl numeşte “maestru al echivocului”, şi crede că din pânzele sale, omenescul este izgonit. Courthion îl consideră printre primii patriarhi ai artei contemporane, “ochiul Septentrionului, muşchetarul unui regat scufundat, în care mişună scoicile”, “pictorul popular al realităţilor insolite”.
Ensor a făcut parte din mai multe grupări de artişti: în 1881 se afiliază Societăţii de Artă “Crisalida”, după care devine membru al grupului “Avântul”, ce se transformă în 1883 în “Grupul celor XX” (17 pictori şi 3 sculptori), cu o bogată activitate expoziţională. În 1891 Ensor intră în Grupul Esteticii Libere. În 1896, el promovează un carnaval filantropic, rămas de atunci printre sărbătorile oraşului Oostende: “Balul Şobolanului Mort”, ce reuneşte o dată pe an travestiţi şi măşti pe o temă dată. În 1903 a fost făcut cavaler al Ordinului Leopold, şi au început să se scrie monografii închinate operei sale. În 1930, regele Albert I îl ridică la rangul de baron pentru merite deosebite aduse culturii belgiene.
Lumea expresionistă, imaginară şi fantastică creată de Ensor anunţă suprarealismul. Unii îi numeau gravurile impresionist-expresioniste. El nu este inovator ca Cézanne, dar originalitatea sa este puternică, fantasticul suculent, modestia pictorului – proverbială, singularitatea sa – exemplară. În doar cinci ani la mijlocul vieţii, el a dat întreaga măsură a geniului său nordic.