De origine modestă, fiul unui dulgher, Ferdinand Hodler a fost un pictor simbolist elvețian ale cărui portrete și peisaje s-au concentrat pe unitatea simetrică a naturii și misterul vieții umane.
El aparţine unei generaţii de precursori ai artei moderne și este cel mai important reprezentant al modernismului elvețian.
Hodler s-a născut în acelaşi an cu Van Gogh, în 1853 (pe 14 martie) la Berna. Aparent nu a avut veleităţi revoluţionare în artă. Era interesat de istorie şi legendă, de problematica existenţială și mai ales de tema morții. Viața lui a fost marcată de dispariția ființelor dragi. Tatăl lui moare și mama se recăsătorește dar din cei 12 copii pe care i-au avut părinții lui, doar șase ajung la maturitate.
În adolescență, Hodler a fost ucenicul pictorului peisagist Ferdinand Sommer în orașul alpin Thun. În 1871, a mers la Geneva pe jos, se spune, pentru a se forma ca artist. Petrecea mult timp copiind lucrările lui Hans Holbein, Titian și Nicolas Poussin pentru a le deprinde tehnica desenului si culorii. Totuși, deşi a studiat la Şcoala de Arte Frumoase din Geneva, sub îndrumarea lui Barthelemy Menn, elev al lui Ingres şi prieten cu Corot, Hodler este în mare măsură un autodidact în pictură. Preferă realismul lui Courbet şi nu se simte atras de impresionismul francez dar absoarbe ideile simboliştilor și demersul post-impresionist al lui Paul Gauguin.
La început, lucrează în stilul decorativ al Art Nouveau şi manifestă o mare delicateţe de expresie şi de sentiment. Treptat introduce în tablouri accente expresioniste şi existenţialiste, în limitele realismului, cu aplecare spre o anume grandilocvență.
„Pictorul trebuie să exerseze să vadă natura ca pe o suprafață plană”.
Problema lui picturală principală este organizarea lumii în interiorul pânzei. Spre începutul secolului XX Hodler elaborează principiul paralelismului, unde spaţiul componistic este structurat cu ajutorul unor linii de forţă ritmice şi paralele, pentru a exprima cu maximum de intensitate unitatea interioară a lucrurilor reprezentate.
„Operă de artă va scoate la lumină o nouă ordine inerentă lucrurilor și aceasta va fi: ideea de unitate”, spunea Hodler .
Repetiţia liniilor, volumelor şi culorilor asigură coerenţa compoziţiilor în care pune deseori accentul pe elementele decorative şi mistice. Peisajele lui asemănătoare ca nişte fresce anunţă un nou sentiment pictural faţă de grandoarea naturii, pe care o sugerează în planuri largi, orizontale, ceruri profunde, pictate fără expansivitate, cu rigoare şi o melancolică lumină interioară. Hodler considera că misiunea artistului este „să extragă din natură frumuseţea esenţială”.
Stilul lui este cel mai adesea îndrăzneţ, simplificat, monumental, ceea ce i-a adus artistului numeroase comenzi de pictură murală, unde de altfel se depărtează de simbolism.
Renumele său, foarte mare în timpul vieţii, s-a estompat treptat şi este controversat: unii critici îl supralicitează, în vreme ce alţii consideră că Hodler păleşte în faţa celorlalţi simbolişti, mai rafinat estetizanţi anticipând suprarealismul cu atracţia lor pentru parfumurile grele şi puseurile erotice ale unei stări de tranziţie între vis şi realitate, cu ingredient magic şi morbid.
Îl apropie ceva de Puvis de Chavannes, ca şi Hodler „o figură singuratecă şi misticizantă”, culorile lui sunt însă mai strălucitoare şi formele mai stilizate decât la francez. Acesta a lăudat opera colegului de breaslă elveţian cu prilejul expoziţiei de la Paris, din 1889.
Hodler şi-a început perioada simbolistă în 1890 cu lucrarea Noaptea, unde personajele adormite sunt vegheate de umbra neagră a morţii, viaţa fiind privită baroc, ca vis al nopţii eterne. De remarcat indicii homosexuale (deși Hodler a fost cât se poate de heterosexual) și o apropiere de “Coșmarul” lui Fusseli, alt elvețian, prin figura neagră ce sta pe organele genitale ale barbatului lungit central. Poziționarea orizontală a personajelor este încă o trimitere la tema morții. Pandantul îl reprezintă compoziţia Ziua din 1899, tot în spirit simbolist, nuduri profilate pe un peisaj stilizat şi transcendent.
Hodler cultivă vibraţia liniei într-o epocă preocupată în pictură de suzeranitatea culorii. El s-a inspirat mult din istoria Elveţiei, din peisajul elveţian şi din artiştii elveţieni ai secolului al XVI-lea. Peisajele sale, ca Mont Blancul din 1918, chiar anul morţii artistului, mărturisesc un deosebit simţ al culorii şi răstoarnă ponderea compoziţională a elementelor tabloului, celebrul munte aflându-se undeva pierdut în fundal, în vreme ce un lac întins, nefiresc, îngheţat, misterios ocupă prim planul. Plin de farmec, cu o dispunere neobişnuită a liniei orizontului, în el se simte misticismul artistului, ce-l apropie din nou de Puvis de Chavannes. Datorită acestei înclinaţii spre ezoteric şi vizionar Hodler a fost invitat să participe în 1892 la o expoziţie a Rosicrucienilor.
Criticul Herbert Read îl alătura lui Edward Munch şi James Ensor, pictori „împinşi de o neostoită energie de a zugrăvi o realitate distorsionată şi halucinant potenţială” dar Hodler nu are nici afişata morbiditate şi nici nu simte ispitirea grotescului ca aceştia.
În ultima parte a carierei sale, reprezentările lui Hodler despre patriotismul elvețian și scenele istorice au devenit din ce în ce mai populare în rândul compatrioților săi.
Artistul a murit pe 19 mai 1918 la Geneva. Astăzi, lucrările sale pot fi găsite în colecțiile Institutului de Artă din Chicago din Chicago, Muzeul Metropolitan de Artă din New York, Bavaria, Paris ș.a.m.d.