Episodul I
Privire de ansamblu
„Cine nu a văzut Cairo, nu a văzut lumea. Pământul lui e aur, Nilul o minune, femeile sunt ca fecioarele cu ochi negri ale Paradisului, casele sunt palate, aerul este dulce, aromat, şi-ţi încântă inima. Şi cum ar putea fi altfel când e părintele lumii, metropola universului, furnicarul speciilor umane, tronul regalităţii, un oraş împodobit cu castele şi palate, cu orizontul decorat de moschei şi şcoli, luminat de lunile şi stelele erudiţiei”, spunea Ibn Khaldun, mare istoric şi călător arab al secolului al XIV-lea.
Pe atunci domneau în Egipt mamelucii circazieni şi trecuseră peste 700 de ani de la cucerirea acestei ţări de către arabi, în anul 642. Astăzi, în aglomerarea urbană de peste 20 de milioane de suflete contradicţiile se juxtapun într-un pitoresc ameţitor: alături de palate se află cocioabe şi pe acoperişuri sunt adunate gunoaie, aerul este atât de poluat încât a respira o zi la Cairo este ca şi cum ai fuma treizeci de ţigări, iar femeile, mai emancipate decât în alte părţi ale lumii islamice, poartă veșminte tradiţionale dar şi occidentale.
Totuși Cairo, ca de altfel tot Egiptul, şi-a păstrat întreagă puterea fascinaţiei şi impresionează cu numeroasele sale monumente faraonice sau islamice, cu caruselul conviețuirii unui număr atât de mare de oameni în valea îngustă a Nilului dintre deșertul de Est și cel de Vest. Pentru cei care nu l-au văzut, descrierile pot stârni o emoţie livrescă, dar este greu să percepi doar cu imaginaţia adevărata măreţie a capitalei Egiptului dacă nu o contempli la faţa locului.
Uneori, când te gândeşti la Egipt, ai impresia că nu-l poţi defini, chiar dacă l-ai văzut. Impresiile sunt prea puternice, prea numeroase. E greu de transpus în cuvinte tot misterul trecutului faraonic şi deopotrivă pitorescul inconfundabil al lumii islamice, care convieţuieşte cu umbrele vremilor de demult într-o simbioză ciudată şi atrăgătoare.
Un muzeu în aer liber este Karnakul, cel mai mare templu construit vreodată, aflat în străvechea Tebă, numită de arabi Luxor, adică locul „palatelor”, dar tot aşa este şi Oraşul morţilor, acea uriaşă necropolă ce ocupă aproape jumătate din Cairo, construită în vremea mamelucilor, unde astăzi locuiesc printre morminte dezmoşteniţii sorţii, delincvenţii sau amatorii de inedit.
Piramidele din complexul de la Giza au un impact copleşitor asupra spectatorului uimit de mărimea şi perfecţiunea lor geometrică, dar la fel de impresionante pe alte coordonate ale timpului şi ale sufletului, cu măreţia lor spirituală, sunt bisericile creştine din cartierul coptic, cea „suspendată” între zidurile Babilonului roman sau Abu Sergha / biserica Sfântului Sergiu, construită pe cripta unde s-a refugiat Sfânta Familie în timpul Fugii în Egipt.
Timpurile istorice şi-au dat mâna şi în Citadela lui Saladin, construită în secolul al XII-lea de învingătorul cruciaţilor, cu pietre luate de la piramide care au servit ca şi Forul Roman de exemplu, la Roma, drept carieră de piatră pentru oraşul medieval. În Citadelă şi-a amplasat în secolul al XIX-lea Mohamed Ali, fondatorul Egiptului modern, palatul şi Moscheea de Alabastru unde se află mormântul său.
În Egiptul de sud, temple înălţate în timpul Regatului Nou sau în perioada elenistică, foarte bine conservate, sunt o adevărată carte de egiptologie, prezentând în basorelief principalele mituri şi zeităţi ale Egiptului Antic. La Luxor este concentrată cea mai mare parte a patrimoniului umanităţii. Pe malul de est, se află templele ritualurilor zilnice, cum ar fi Karnakul, construit vreme de 2000 de ani, pe o suprafaţă de 120 de hectare, închinat triadei compuse din Amon-Ra, sotia sa Mut şi fiul lor Honsu, şi templul Luxor, construit în Regatul Nou, când ţara cunoştea prosperitatea datorată incursiunilor războinice în ţările vecine ale unor mari faraoni, cum ar fi Ramses al II-lea, iar pe malul celălalt al Nilului, la Vest, în ţinuturile morţii, se află Valea Regilor cu inegalabilele sale comori, mormintele faraonilor din Regatul nou. Şi aici trecutul coexistă cu prezentul. Lângă temple sunt moschei, şi viaţa de zi cu zi a poporului egiptean de astăzi, oraşe cu bazaruri pestriţe, unde negustori se străduiesc să-şi vândă produsele într-o luptă disperată pentru supravieţuire. Pare că puţin s-a schimbat în modul lor de viaţă în ultimele sute de ani şi uliţele adeseori mizere, au totuşi un parfum de 1001 de Nopţi, un inegalabil farmec oriental.
Egiptul a trezit interesul europenilor încă de prin secolul al XVI-lea, când se credea că pulberea de mumie avea puteri tămăduitoare. Un comerţ înfloritor a început cu trupurile mumificate ale faraonilor sau nobililor din Valea Nilului. Mormintele erau jefuite şi farmaciştii europeni preparau panacee pentru regi şi bogătaşi. Se spune că Francisc I al Franţei nu se despărţea niciodată de o astfel de pudră miraculoasă, şi mai târziu, Ludovic al XIV-lea şi lordul Hamilton au dorit să fie mumificaţi după moarte. Din păcate, deşi îmbălsămaţi după toate regulile artei, cadavrele lor nu au învins timpul ca cele care pana de curand puteau fi vazute la Muzeul de Egiptologie din Cairo si au fost mutate în Muzeul Civilizației egiptene din vechea capitală Fustat, în apropierea orașului Coptic. Cu fețele expresive, cu pielea trasă, întunecată, crispaţi în încleştarea morţii până la urmă biruitoare, cei câţiva faraoni şi regine ale Egiptului, printre care marele Ramses al II-lea, au devenit artefacte. Nu stiu daca spiritul KA se mai poate intalni cu sufletul Ba pentru ca împreună cu carapacea de piele uscată să confere nemurirea acestui puternic faraon, în timpul căruia se spune că a trăit Moise. Ramses cel cu zeci de neveste şi sute de copii a impulsionat construcţiile, a condus bătălii victorioase contra hitiţilor, dând o deosebită înflorire Egiptului, şi cum era pe deplin conştient de măreţia sa, vroia să le fie cunoscută generaţiilor viitoare, drept pentru care nu se mulțumea să construiască durabil el însuși ci chiar ştergea cartuşele vechilor regi şi-şi punea propriul nume, mărturie pentru eternitate.
Până în 1822 când Champollion şi-a prezentat Academiei din Paris rezultatele descifrării hieroglifelor, comorile ascunse erau mute. A urmat un adevărat boom al egiptomaniei, iar cercetările istorice i-au dat dreptate lui Napoleon care cu peste două decenii înainte exclamase în timpul expediţiei sale militare (1799): „ne contemplă 4000 de ani de istorie”. Eşecul politic şi militar al campaniei sale a reprezentat o victorie a ştiinţei. Europa a fost pur şi simplu cucerită de Egipt, de trecutul faronic. Arhitectura, mobilierul, decoraţiunile interioare au primit influenţa binefăcătoare estetic a diferitelor motive şi simboluri egiptene, a multelor zeităţi pe care mintea însetată de nemurire a vechilor egipteni le zămislise pentru a-i apăra şi pentru a-i reprezenta. Atunci a început să fie evident cât de mult li se datora. Însuşi calendarul de astăzi are la origine observaţiile astronomice ale egiptenilor, corectate de romani şi mai târziu de papa Grigore al XIII-lea.
Obârşia scrierii noastre poate fi regăsită trecând prin cea etruscă, greacă, feniciană şi sistemele silabice semite în forma cursivă a hieroglifelor. Când au început să se traducă vechile texte pline de înţelepciune şi de credinţă, europenii nu au mai trecut indiferenţi pe lângă obeliscurile ce fuseseră aduse la Roma în vremea imperiului şi deveniseră aproape un loc comun. Monumentalitatea lor cu conotaţii falice era un imn de slavă adresat soarelui de un popor ce şi-l alesese drept supremă zeitate. În 1833 a fost amplasat unul în Place de la Concorde, dar al paşalei Egiptului, Mohamed Ali, pentru regele Louis-Philippe Égalité, pentru care a primit în schimb un ceas care nu a mers niciodată, dar se mai poate vedea în moschea de el înălţată, Moschea de Alabastru.
În 1922 descoperirea mormântului lui Tutankamon de Howard Carter, sponsorizat de Lord Carnarvon, a făcut să crească interesul pentru ţara vechilor faraoni, mulţi europeni alegând să-şi petreacă vacanţele în Egipt atraşi de soare, de aventură, de croazierele de plăcere pe Nil. A început să se dezvolte infrastructura turistică, hoteluri luxoase, mai noi sau mai vechi primindu-şi confortabile, oaspeţii iluştri. La Winter Palace din Luxor, Agatha Christie a scris “Moarte pe Nil” iar cu mai multe decenii inainte, frumoasa imparateasa a Franței, Eugenie, a așteptat la Mena House din Giza inaugurarea Canalului de Suez.
„Egiptul este un dar al Nilului”, spunea Herodot (secolul V îen), un alt călător celebru care a remarcat primul dorinţa ghizilor egipteni din vremea sa de a înflori poveştile istorice cu o anecdotică spumoasă, ca de exemplu prostituţia pe care a practicat-o fiica regelui Kheops, cerând câte un bloc de calcar, pentru fiecare prestaţie a sa, ceea ce a dus la construirea celei mai mari piramide din Giza…
Între cele două deşerturi, cel libic la vest şi cel arabic la est, numite semt, care însemnă şi necropolă, sau deshert, ţinutul roşu unde stăpânea Seth, la 300 de km de Marea Roşie căreia cei vechi îi spunea Întinderea Verde, curge spre nord Nilul, pentru egipteni zeul hermafrodit, Hapi, care cu inundaţiile sale aducea prosperitate dar şi distrugeri până când apele sale au fost domolite, în anii 60 de barajul de la Asswan, construit de Nasser. Astăzi apele sale sunt străbătute de nenumărate vase de croazieră, frumoase, majestuase, cu deosebite condiţii de confort, ele îşi plimbă pasagerii între Luxor şi Assuan, oferindu-le clipe de neuitat, celor porniţi să caute trecutul, dar să se şi distreze. Numeroase puncte de atracţie sunt şi în staţiunile de renume internaţional de la Marea Roşie, cum ar fi Hughada sau Sharm el Sheik. Spectaculoase recifuri de corali, hoteluri de înaltă clasă, antren occidental şi pitoresc islamic, sunt atuurile lor de netăgăduit.
Astăzi, minunile Egiptului nu mai sunt mute, dezvelite din culcuşul pe care nisipul şi aluviunile Nilului l-a strâns în jurul lor vreme de secole, ele îşi strigă măreţia aproape cu ostentaţie. Protejate de UNESCO, dar şi în pericol de a-şi pierde strălucirea sub acţiunea poluării, vechile temple îşi aşteaptă an de an vizitatorii, străjuite de umbrele lui Osiris, Isis şi fiul lor Horus, zeul cu chip de şoim, sau de Shekmet, leoaica zeiţă a războiului, de Amon şi Mut, dar şi de Ptah demiurgul autocreat din Nun, zeiţa cerului (Ptah-Nun este tatal lui Amon) şi alţi nenumăraţi zei ce alcătuiesc un panteon dual, mereu între bine şi rău, pe fundalul unei civilizaţii islamice, care a atins aici apogeul sub tulunizi, fatimizi, aiubizi şi mameluci.
În pofida atacurilor teroriste precum cel din 1997, de la Deir el Bahri, Templul Reginei Hatchepsut, in care au murit peste 60 de oameni, sau cele sporadice care s-au succedat în deceniile următoare si mai ales în primii ani dupa revoluția islamică din 2011, Egiptul este astăzi o ţară sigură pentru turism, vizitatorul fiind apărat în orice moment de vigilenţa unei adevărate armate puse la dispoziţia sa, pentru a preîntâmpina orice act de violenţă.
Ca să contracareze efectele nefaste ale paraliziei economice provocate de criza sanitară mondială a coronavirusului, Egiptul s-a deschis vizitatorilor străini în 2021 și sunt respectate pe cât se poate condițiile de distanțare și protecție.
În episoadele următoare voi face o analiză a itinerariului standard al agențiilor de turism în cadrul general istoric, simbolic, religios, uman și politic al Egiptului de ieri și de astăzi, cu explicații amănunțite ale obiectivelor care se vizitează în Egipt.