În pictura sa, pe care o doreşte cât mai autonomă, ca un obiect estetic valoros prin el însuşi şi nu prin mesajul propus, James Whistler (1834-1903) introduce un sentiment poetic, evocă o stare, şi sugerează o clipă de viaţă. Emoţia pe care vrea să o trezească este pur artistică, şi, deşi influenţat de impresionism, el nu analizează pictural efectele de lumină, ci printr-o estetică a nuanţelor şi aluziilor plastice, creează o atmosfera aproape abstractă, detaşată de orice narativ sau efort moralizator.
Arta lui sugestivă şi poetică, tinzând spre abstracţiunea muzicii dar încă legată de figurativ, îl anticipează într-un fel pe Rothko şi pe expresioniştii americani abstracţi de la mijlocul veacului XX, mai ales în Nocturne, pictate cu simţ al culorii şi concizie inspirată de arta orientală, mai ales de cea japoneză. Nu degeaba în tabloul lui Fantin-Latour, „Omagiu lui Delacroix”, Whistler apare in compania lui de Baudelaire, poetul Corespondenţelor şi Florilor Răului.
Pictorul american este un adept al Estetismului, mișcare artistică și literară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea care cultivă “arta de dragul artei”, a esteticii, a unei frumuseți “gratuite” care nu susține teze politice sau sociale ci vrea sa reflecte frumusețe și cultivă analogiile dintre arte.
„Arta trebuie să fie independentă şi să se adreseze simţului artistic al ochiului sau auzului, fără să confunde aceasta cu emoţii străine devoţiunii ei ca milă, dragoste, patriotism,…ce nu au legătură cu arta în sine. De aceea insist să-mi numesc tablourile aranjamente, armonii”. J. W.
Whistler doreşte să transforme realitatea reprezentată în forme estetice plăcute, aşa cum muzica este o succesiune melodică de note şi modulaţii. Pentru el pictorul trebuie să fie fidel propriei viziuni şi totodată naturii care „cuprinde toate elementele, culorile şi formele fiecărui tablou, tot aşa cum claviatura cuprinde toate notele unei opere muzicale” (afirma el în 1885).
Whistler avea o personalitate vie, surprinzătoare, contradictorie, un caracter greu de definit, fin şi provocator, discret şi lăudăros. Ca om era pretenţios, snob, monden, nonşalant şi nepăsător în faţa convenţiilor. Misterios el vroia să fie luat drept ceea ce vroia să pară, transformându-şi chiar imaginea într-un „obiect estetic”. În acord cu ce spunea prietenul său Oscar Wilde: „Zboară ca un fluture şi înţeapă ca o albină”. Marcel Proust îl va portretiza în romanul ”A la recherche du temps perdu” sub trăsăturile pictorului Elstir.
Era un dandy sclipitor, şi nu a ezitat să se ia la harţă juridic cu criticul Ruskin, când acesta l-a acuzat „că ar fi aruncat cu o găleată de vopsea în faţa publicului” în Nocturna sa în negru şi aur, din 1877. Detractorii săi afirmau că s-a situat la marginea esenţelor şi că a practicat un conservatorism al esteticului devenit steril prin repetiţie şi dezinteres faţă de natură. Talentat desenator, el reuşea însă să surprindă incisiv semnificaţia unei scene din câteva trăsături şi practica un stil pictural îndrăzneţ şi inovator, simplu şi rafinat.
Câteodată avea fanfaronada unui ostaş, deşi nu a ajuns militar, cu toate că a urmat un timp cursurile Academiei de la West Point, pe urmele tatălui său care absolvise cu profilul de inginer specialist al căilor ferate. Nu a participat la razboiul civil, dar se simtea Confederat, ca si mama sa, originara din sud, desi el văzuse lumina zilei la Lowell, in Massachussets (pe 11 iulie 1834)
Delicateţe şi forţă sunt cuvintele sale de ordine şi militarul fanfaron din el, şcolit la West Point, nu se sfiieşte să atingă pânza delicat, cu suavitatea unor aripi de fluture şi muzicalitatea unei nocturne de Chopin sau unei arabeşti de Debussy. Spunea chiar în “Arta gentilă de a-ţi face duşmani” că materia picturală trebuie aşezată pe pânză în strat subţire, ca respiraţia ce împăienjeneşte un ochi de geam. De aceea a excelat în laviuri şi tablourile sale sunt ades invadate de o culoare graţioasă ca o vibraţie muzicală în tonuri susţinute, ca o gama in registru de bemoli.
Non-conformist se semna desenând un fluture, anagrama propriului nume, dar şi simbolul sufletului său, căci, cum observa Mallarmé, Whistler vrea să ajungă la perfecţiunea capodoperei, de aceea preferă să-şi identifice tablourile cu ajutorul unui semn gingaş, un fluture, considerând că simpla semnătură pe ele ar fi respingătoare”. Uneori îşi picta şi ramele, tot în ideea de a transforma tabloul într-un obiect estetic pur. Poate se dorea un înger: (fluturele era suflet pentru vechii greci: psiche înseamnă şi fluture şi suflet) sau doar un diavol deghizat, provocator şi exacerbat, excentric, senzual, cu atingeri muzicale ale penelului, rafinat în coloristica bazată pe laviuri, incisiv în desene.
S-a stabilit în Europa în 1855, la 21 de ani. Se hotărâse să devină pictor în timpul studiilor, unde urma tradiţia militară a tatălui, maior, inginer al căilor ferate americane, de origine irlandeză. Whistler era însă un spirit prea neconvenţional pentru a se supune rigorilor cazone. Ajuns la Paris el intră în cercurile simboliste şi moderniste. Face copii după tablourile de la Louvre, îl admiră pe Velazquez dar şi pe artiştii contemporani cu el, ca Manet, Courbet de realismul căruia este influenţat la începutul carierei, când vrea să se debaraseze atât de trăsăturile romantice cât şi de cele clasice. La Cafeneaua Guerbois îi cunoaşte pe Baudelaire, Fantin-Latour, Bracquemond
„Pictorul este fidel unui singur lucru, faptului că pictează conform propriei sale viziuni”
Este prieten cu pre-rafaeliţii şi cu Oscar Wilde. Participă la Salonul Refuzaţilor din Paris cu pânza „Fata albă” şi după o călătorie în Italia, Belgia şi Olanda, în 1880 se stabileşte definitiv la Londra, unde locuieşte şi sora sa căsătorită cu un gravor, Seymour Haden.. În 1886 devine membru al Societăţii Artiştilor Britanici, pe care o va conduce până la moartea sa (17 iulie 1903).
James Whistler a fost în primul rând un tehnician al paletei. În conferinţe grupate sub titlul „Ora Zece” el a descris demersul său pictural şi chiar a oferit reţete pentru unele probleme plastice, exagerând însă în recomandarea diluării excesive a culorilor, care duce la o pierdere a strălucirii lor în timp. A militat pentru o viziune atmosferică a scenelor surprinse în tablouri ce mărturisesc o sensibilitate delicată dar şi o atitudine impersonală faţă de motiv. El făcea doar câteva schiţe după model, pictând apoi din memorie. Renunţa voit la detalii şi învăluia totul într-o atmosferă transparentă, epurată, nostalgică, aşa cum este “Aranjamentul în gri şi negru: portretul mamei pictorului” din 1871, cumpărat de statul francez, care l-a elogiat pentru arta sa făcându-l membru al Legiunii de Onoare. În 1898 a fost ales preşedintele Societăţii Internaţionale a Sculptorilor, Pictorilor şi Gravorilor”.
Aşa cum remarca Camille Pissarro, “Americanul Whistler este un mare artist” şi timpul nu a făcut decât să-i confirme valoarea şi ingeniozitatea picturală.