„Îl iubesc pe Van Gogh mai mult decât pe taică-meu”, exclama Maurice de Vlaminck în 1901, la retrospectiva lui Vincent, şi nu e de mirare, căci influenţa pictorului olandez găseşte un teren fertil în spiritul robust şi temperamental al artistului francez, membru fondator al mişcării fov (se poate scrie și ca franțuzescul fauve = sălbăticiune, fiară)
Fără să aibă vocaţia subtilă a culorii lui Matisse şi nici senzualitatea ei transparentă ca la Van Dongen sau atmosfera divizionist luminoasă a prietenului său Derain, culoarea lui Vlaminck vibrează în formă cu îndrăzneală şi nerv. În pictura lui degajată din corsetul tradiţiei transpare sportivitatea artistului şi dragostea sa de viaţă combinată cu un adevărat cult pentru natură. Aceasta îi aţâţă simţurile, îl tulbură până în străfundurile sufletului cu vibraţiile ei infinite pe care Vlaminck mărturisea că a încercat toată viaţă să le fixeze pe pânză, oprind timpul în scurgerea lui şi servindu-se de culori pentru a exprima mai bine sentimentele şi emoţiile violente, imperioase şi intraductibile pe care natura le trezea în el.1
Maurice este un spirit teluric, tumultuos, nonconformist, îndrăgostit de viteză. El mânuieşte culoarea cu curaj şi vitalitate, adeseori pictează cu frenezie modulând vopseaua de ulei direct pe pânză cu degetele2. Este parcă născut să fie fov. Viziunea lui animistă, sintetică, panteismul viu, senzual şi totodată plin de o candoare religioasă, felul cum participă la viaţa planetelor, animalelor, apei, cerului, îl situează printre promotorii de vârf ai mişcării.
Am vrut să ard École de Beaux Arts cu cobalturile și vermilioanele mele și am vrut să-mi exprim sentimentele cu pensulele mele, fără să mă preocup cum era pictura înaintea mea. Viața și eu, eu și viața.”
Maurice Vlaminck a văzut lumina zilei la Paris în cartierul Halelor, pe 4 aprilie 1876. Tatăl, flamand, era de meserie croitor, dar talentat la muzică îşi câştiga traiul cu vioara, instrument pe care şi Maurice l-a practicat de mic. De origine lorenă, mama lui împărtăşea înclinaţiile boeme ale tatălui, amândoi părinţii fiind prea puţin dispuşi să-şi încorseteze copilul într-un conformism mic burghez.
Vlaminck era mândru să afirme că „s-a format singur, atent la glasurile naturii şi la sporovăiala petrecăreţilor de la serbările câmpeneşti, fascinat de imaginarul naiv şi sentimental al artei populare şi cu totul refractar la orice formă de estetism academic, pe care îl considera preţios şi decadent”. Se lăuda chiar că nu a pus piciorul la Louvre.
Foarte viguros fizic era amator de plimbări pe jos sau cu bicicleta şi a practicat ciclismul profesionist, atunci când foarte tânăr, de abia însurat, a trebuit să-şi întreţină familia. Pentru bani cântase şi la vioară. Atras de viteză, era îndrăgostit de automobil.
Într-un cuvânt Vlaminck a fost dintotdeauna un răzvrătit, un „sălbatic” şi împreună cu Andre Derain, sufletul lui geamăn întâlnit în 1900, va contribui esenţial la începuturile fovismului, fondând „Şcoala de la Chatou”. Pe această insulă de pe Sena unde pictau într-un fost restaurant, amândoi găsiseră, la marginea Parisului un loc nepervertit parcă de tentaculele metropolei, potrivit cu setea lor de libertate.
Atât cât a durat prietenia lor, cei doi s-au completau reciproc. Maurice era intuitiv şi mai frust decât Derain, ce fusese atras tocmai de firea explozivă a tovarăşului său care nu se îndoia niciodată de nimic.
De altfel până la sfârşitul vieţii, în 1958, Vlaminck s-a considerat cel mai fov dintre fovi. Odată el chiar a declarat: „Eu sunt fovismul”, uitând că Matisse şi Marquet elaboraseră liniile directoare ale mişcării încă din 1898, aşadar înainte de apariţia lui pe firmamentul artei.
Sensibilitatea lui Vlaminck este însă potrivită „obrăzniciei în artă” pe care o predică fovii. Nici lui nu-i place să se conformeze regulilor, refuză teoriile şi este un instinctiv, un anti-intelectual care cultivă sinteza senzaţiilor extreme traduse în culori violente.
Deşi s-a afirmat – precum criticul Andre Salmon – că Vlaminck „era un fanfaron al inculturii”, pictorul a citit şi a scris mult. Avea darul cuvântului potrivit. „El percepea lumea cu vehemenţă şi îşi manifesta opiniile tranşant”. Ura arta abstractă şi prefera să reflecte în pictura sa realitatea aşa cum o vedea el clocotitoare de energie, de viaţă.
După ce mişcarea fov s-a destrămat, din 1908 Vlaminck a început, sub influenţa lui Cezanne, să-şi construiască mai mult compoziţiile, care devin mai dramatice, încărcate de un realism romantic.
Se izolează din ce în ce mai mult în lumea picturii sale, revoltat de noile întorsături ale artei. Scrie. În 1929 publică Tournant Dangereux în care îşi exprimă nemulţumirea despre evoluţia noii arte.
În 1943 apare cartea controversată Portraits avant décès în care îi aduce în colimatorul nemţilor pe colegii săi de breaslă. A fost absolvit de colaboraţionism de un tribunal francez în 1944.
Era un tip zgomotos chiar şi în pânzele sale, deşi nu o dată s-a afirmat despre el că ar fi fost un timid care îşi manifesta timiditatea în zgomotul culorii şi acţiunile de rebeliune.
În ultima parte a vieţii a trăit retras, expoziţia retrospectivă de la galeria Charpentier din 1956 aducându-i elogii ca unui adevărat maestru al modernismului în compoziţii şi peisaj, dar şi critici acerbe, care n-au ezitat să-l numească trădătorul picturii moderne. El însă a rămas întotdeauna fidel unei linii expresive, figurative, orgolioase ca şi propriul caracter.
A murit la conacul său din Rueil-la-Gadeliere pe 11 octombrie 1958.
- „Am încercat toată viaţa să pictez sentimentele, emoţiile, vibraţiile imposibil de tradus în cuvinte pe care natura le trezeşte în subconştient, în străfundurile sufletului, fiinţei, inimii, servindu-mă de culori pentru a opri filmul timpului şi pentru a-l fixa pe pânză, pentru a recrea în privitor acele sentimente, emoţii, vibraţii fugitive folosindu-mă de motivele din natură interpretate în pictură”, Maurice Vlaminck
- „Temperamentul meu năvalnic mă împingea la cele mai vehemente îndrăzneli împotriva a tot ceea ce era tradiţional în pictura. Doream o revoluţie a obiceiurilor, vroiam să exprim cu noile mijloace relaţiile profunde care legăturile mele profunde cu acest bătrân pământ”, Maurice Vlaminck
