Omul Evului Mediu se temea de sfârşitul lumii, ce i se arăta pretutindeni, chiar în lucrurile mărunte, atâta vreme cât realitatea întreagă stătea sub semnul păcatului şi al pedepsei. Renaşterea a redescoperit echilibrul geometric al formelor clasice, atenuând cu calmul lor saturat de lumină, spaimele primordiale. Viaţa accelerată şi geometrică a omului modern este dominată de angoasa oraşelor labirintice. Lumea pare să se scufunde în jurul lui ca într-un tablou de Vieira da Silva.
Pictura artistei lusitane exprimă această anxietate a individului ce se simte prizonierul Noului Babilon. Ca şi cum visul ar absorbi eşafodajul reticular al unei construcţii aşezate pe nisipuri mişcătoare, spaţiul alunecă vertiginos către sine însuşi, înghiţit de infernul propriei gravitaţii. Lumea geometric-futuristă a Vieirei este, cum spunea Marcel Brion, ”o lume în care locul fiecăruia a devenit nesigur şi precar, pus în permanenţă sub semnul întrebării”.
Universul Vieirei da Silva pare o interogaţie asupra (unei lumi pradă) haosului făcută cu mijloacele cerebrale ale unui cosmos computerizat. La ea spaţiul cu o arhitectură concretă construit după legile precise ale unghiului de aur este supus unui proces de abstractizare.
Plecând de la un decor aproape realist, are loc o dezechilibrare treptată, solidele se lichefiază, figurile se giacomettizează ca printr-un mecanism al visului, devenind o lume fantomatică ce populează un citadin halucinatoriu, o lume a iraţionalului cu un vertij periculos, fără puncte de sprijin sigure, o lume absorbită în propriul sine de forţe necunoscute.
Deconstrucţiile ei sunt bine construite. Ea înţelege volumele şi întregul ei discurs este de altfel despre spaţiu. „Spaţiul este pentru Vieira fenomenul prin care lucrurile devin realitate dar şi ceea ce le ţine prizoniere”. Liniile se frâng şi se recompun cu o logică extremă ca pentru a reda sentimentul de prăbuşire interioară, ilogicul transformării unui spaţiu locuibil într-unul nelocuibil, pentru a evoca o stare de spaimă.
Vieira anticipează în planul bidimensional al pânzelor ei vertiginos de profunde, efectele speciale ale unor horrors sau thrillers holliwoodiene de ultimă generaţie. În opera ei se simte şi influenţa taşismului lui Bissiere, oraşele ei labirintice fiind constituite din puncte de fugă şi din pătrăţele ca o reţea, ca o plasă în care poţi să te simţi prizonier. Asemanatoare ca spirit Temnitelor lui Piranesi. Totodata oraşele ei sunt construite după legile de aur ale perspectivei lui Alberti.
O lume halucinatorie într-un spaţiu imaginar, aflat la graniţa dintre realitate şi vis, constituind parcă decorul unui film ştiinţifico-fantastic. Se cunoaşte lecţia suprarealismului dar şi a post-modernismului, abilitatea pictoriţei de a se folosi de moştenirea portugheză a acelor azuleijos ce plachează faţadele caselor cu formele lor geometrice de ceramică multicolora.
Imaginile ei sunt până la urmă fantastice. Par imagini de film cu fiinţe supranaturale care nu se văd dar modulează spaţiul după trupul lor format din mădulare de gând şi din carne de computer: spaţii ciudate şi totodată reale prin senzaţia pe care ţi-o dau, ameţitoare, stranie, de cufundare într-o lume de unde nu mai poţi ieşi, o lume întoarsă către sine, absorbită în sine.
S-a spus că Vieira se descarcă în pictură de neliniştea ei privind lumea căzută în dureroasă confuzie. Există un gust marcat al solitudinii pe care poate Vieira a simţit-o în casa părintească din Lisabona, unde s-a născut pe 18 iunie 1908, fiica ambasadorului Braziliei în Portugalia.
A primit o educaţie îngrijită, cu guvernantă. A început să deseneze de mică îndrumată de mamă şi de o mătuşă iar la cinci ani a fost fascinată de Visul unei nopţi de vară, care i-a rămas în memorie cu încărcătura-i de farmec şi mister.
La 28 de ani, a plecat la Paris, dar universul ei va rămâne în mare măsură de inspiraţie lusitană, iar tehnica sculpturii pe care o va deprinde în atelierele lui Bourdelle şi Despieu o va ajuta să înţeleagă mai bine volumele în spaţiu, ea rămânând însă prin vocaţie o pictoriţă cu talent de arhitect.
„Munca mea la un tablou este un efort constant; aici pun mai mult alb, acolo puţin verde, o culoare este prea rece, ori prea caldă, liniile coboară, liniile urcă, se întâlnesc, se despart. Toate acestea înseamnă atât de mult în pictură şi atât de puţin în cuvinte” spunea Viera da Silva, care în pofida pregătirii ei cu mai mulţi artişti, ca Friez, Leger, Waroquier, sau Hayter în domeniul graficii, rămâne în mare măsură autodidactă, fiind un spirit declarat independent.
În 1930 s-a căsătorit cu pictorul maghiar Arpad Szenes şi a început să călătorească frecvent prin Europa. La izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial s-a mutat în Portugalia şi de acolo în Brazilia, la Rio de Janeiro. S-a întors la Paris în 1947 şi a început să expună mai întâi în galeria Jeanne Boucher şi din 1949 în galeria Pierre.
În 1956 a căpătat naţionalitatea franceză, rămânând însă o creatoare unde palpită spiritul portughez. Între imaginile ce-i decorau atelierul se afla o gravură spaniolă din sec. XVII, o panoramă a Lisabonei: multitudinea de pătrăţele ce compun structura urbană prefigurează viziunea artistei. Ea a început să se folosească de reţeaua lineară în 1931 în Podul de transbordare, tablou al cărei grafică comprimată se reducea la două linii drepte ce se intersectau, cu alte două aşezate în oblicitate studiată.
Pornind de la această concizia extremă ce aduce cu abstracţiunea expresionistă pictoriţa va evolua spre un stil mai complex, bogat în perspective logice, în puncte de fugă multiple care configurează un univers complex. Un exemplu este Gara Saint-Lazare din 1950, unde reţeaua de linii de fugă reliefează clădirea cu rigoare şi mister, sau Atelierul, capodopera ei din 1940.
„Dacă este adevărat că artistul exprimă inconştient de cele mai mult ori starea cea mai profundă a societăţii în care trăieşte, sunt convins că picturile Vieirei da Silva, populate de umbre fugitive şi hărţuite, palatele sale care stau să se năruie la cea mai mică adiere, marile ei magazine goale de clienţi şi animate de scări rulante îngrămădite, temniţele sale care sunt colivii de păsări şi coliviile sale care sunt nişte imense temniţe, sunt convins că tot acest univers înclinat în mod periculos spre prăpăstiile obsesiei corespund unei realităţi profund revelatoare pentru spiritul epocii noastre”. Arta Fantastică, Marcel Brion
Opera ei este non-figurativă în esenţă, dar elementele de real pe care le introduce sau mai degrabă le sugerează în textul picturii sale abstracte o însufleţesc, îi dau atmosferă, o senzaţie diafană de aer, situând-o într-o tradiţie aproape renascentistă.
Multe din uleiurile ei speculează asupra panoramei urbane: Oraşul tentacular, Oraşul alb, Grădini suspendate, Ruine, Metroul aerian etc. Spaţiul devine scenografic, artista punând în scenă relaţiile dintre virtual şi real, ca un echilibru între entuziasm şi reţinere, între rigoare şi debordare, între umbră şi lumină.
În pofida stării de cataclism pe care o sugerează, pictura Vieira da Silva este o pictură fericită, în care te simţi aspirat spre lumină de perspectivele sale ireale. Ritmul liniilor şi culorilor este cel al unei muzici intense şi misterioase.
Într-o lume a artei populată mai ales de bărbaţi, opera artistei este masculină şi feminină în acelaşi timp. Există în ea delicateţe şi forţă, o anxietate spaţială dar supusă unor legi, deci nu hazardului ce guvernează opera altor artişti cu sorgintea în suprarealism şi cu evoluţia pe drumul expresionismului abstract.
Viera da Silva a murit pe 6 martie 1992, la Paris.
- „Pictura ei filigranată exprimă anxietatea omului modern, teama lui de a nu fi prins în labirintul unei lumi asupra căreia a pierdut controlul, primul simbol al căreia este marele oraş, Noul Babilon”.