Gravitație, imponderabilitate și grație
Mobile sau stabile, construcţiile cinetice ale lui Calder au reprezentat în America anilor ‘30 o deschidere către noua artă promovată de avangardele europene, fără a însemna însă o preluare sterilă a găselniţelor lor. Sculpturile lui, prin care aerul se mişca liber iar spectatorul putea deveni o componentă activă a artefactului, conduceau către o nouă înţelegere a spaţiului, care va face şcoală, de o parte şi de alta a oceanului, ducând cu sine repiraţia proaspătă a preriilor Vestului, şi un simţ al umorului spiritual şi optimist à la Mark Twain.
Acest interesant exponent al artei americane, Alexander Stirling Calder, s-a născut în apropiere de Philadelphia pe 22 iulie 1898, într-o familie de artişti. Tatăl său fiind diagnosticat ca bolnav de tuberculoză, familia s-a mutat în Arizona şi mai târziu în Pasadena, California, iar peste ani, Calder îşi va aminti cum privea cerul la ferma unde locuiau părinţii lui şi cum i s-a trezit atunci interesul pentru planete şi stele. Acestea au devenit în timp foarte importante pentru iconografia mobilelor lui, aşa cum colierele pe care le făcea pentru păpuşa surorii lui sau diferitele lucuri confecţionate din obiecte găsite mărturiseau un spirit inventiv, în acord cu epoca sa neliniştită şi fertilă artistic.
Îndemânarea şi intuiţia tehnică l-au îndrumat într-o primă etapă spre o carieră politehnică, dar, deşi a absolvit un colegiu pentru ingineri, după mai multe slujbe nepotrivite, Calder s-a angajat ca mecanic pe un vapor care făcea ruta New York – Panama. Pe punte, într-o dimineață, în largul coastei Guatemalei, el a avut din nou revelaţia cosmosului, mai târziu mobilele lui devenind un fel de cartografie sentimentală a cerului înstelat.
Definitorie însă pentru formarea sa ca artist a fost şcoala de artă pe care a urmat-o trei ani la New York (« Art Students League »), din 1923, şi contactul în 1926 cu diferitele mişcări de pe scena artistică pariziană, pe care şi-a făcut la rându-i o intrare triumfală cu Circul (în miniatură), o performance cu figurine ce reprezentau acrobaţi, înghiţitori de săbii, clovni, toate redate de artist cu migală, ingeniozitate şi atenţie pentru cel mai mic detaliu.
La Paris, Calder a cunoscut mulţi artişti, s-a împrietenit cu Miró şi a fost influenţat de Mondrian, întâlnirea cu artistul olandez fiind crucială, reprezentând deschiderea lui Calder către arta abstractă, către o nouă înţelegere a posibilităţilor de sugerare a universului în plastică. S-a împrietenit şi cu Léger, care l-a numit odată un realist, definiţie ce l-a mulţumit pe Calder, acesta considerând că de fapt « reproduce ceea ce vede, (…) aşa cum şi universul este real dar pentru a-l reprezenta « trebuie să ţi-l imaginezi, şi de abia atunci poţi să-l reproduci într-un mod realist ».
Deşi după cum notează unii biografi, găsirea întâmplătoare a unei bucăţi de lemn i-a inspirat prima sculptură mobilă în 1926, doar în 1930, şi după ce a vizitat atelierul lui Mondrian, Calder a făcut primele sale sculpturi abstracte, din sârmă şi alte materiale. El îşi arăta preocuparea pentru echilibrul suprafeţelor, balanţa asimetrică şi conceptul filosofic ce stă la baza operei de artă. Cu ocazia primei sale expoziţii abstracte, la Galeria Percier din Paris, sculpturile cu părţi mişcătoare au fost numite « mobile » de Duchamp, iar cele statice au primit numele de « stabile », la sugestia lui Jean Arp. Într-un «stabil» mişcarea integrată într-un « mobil » devine o funcţie a acţiunii spectatorului. Apar noi posibilităţi ale relaţionării elementelor solide cu spaţiul care le înconjoară. Plinul şi golul se află într-un echilibru constant din orice punct ar fi privite.
Lucrările lui Calder aduc uneori cu dansatori abstracţi gigantici, par imponderabile, având totuşi o mare forţă interioară şi totudată eleganţă şi graţie. Au o viaţă autonomă datorită libertăţii de mişcare lăsate de artist, ce încredinţează vîntului animarea mobilelor, în care îmbină culoarea cu mişcarea dar şi cu sonoritatea. Brion le compara cu harfa eoliană într-o orchestră. Deşi abstracte, ele par o sinteză organică, trăiesc, fac parte la modul impresionist din peisajul unde sunt amplasate. Sunt ca un joc, nu impun nimic, şi nu le este impus nimic. Totodată au ceva festiv. Există între ele legături cu tradiţiile diferitelor popoare, orientale sau occidentale. Au ceva magic. Zborul lor reţinut face parte parcă din arsenalul de vrăji al unui şaman, pentru a vindeca, pentru a transcende, pentru a cunoaşte dimensiunile nevăzute ale cosmosului.
Toate sculpturile abstracte făcute de Calder la începutul anilor ‘30 pornesc de la un imaginar cosmic, iar interesul său pentru sistemul Universului, se datorează poate descoperirii în 1930 a celei de a noua planete, Pluto, de o echipă de cercetători din Arizona. Totodată primele sale mobile aminesc de machetele mecanice ale universului, sistemului solar şi pământului realizate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Calder vrea să deschidă sculptura către spaţiul real din jurul ei, dând ansamblului semnificaţii cosmice şi metafizice, aşa cum înaintea lui doriseră constructiviştii ruşi. Legăturile sale sunt strânse şi cu suprarealismul, formele abstracte, ovale sau circulare şi colorate ale mobilelor amintesc de Miró, fără ca artistul american să fie însă preocupat de avatarurile psihicului. El este mai curând un optimist, interesat de realitate ca structură, fascinat de univers dar şi de natura înconjurătoare. Un om dispus să trăiască viaţa fără inhibiţii şi fără să despice firul în patru, aşa cum se vede şi din răspunsul dat odată cu ocazia unui interviu la întrebarea dacă este trist vreodată: « Nu am timp, şi dacă simt că mă apucă tristeţea, adorm, îmi conserv energia în felul acesta. »
Pentru Calder, viaţa este ca o balanţă instabilă, în care trebuie să-ţi recapeţi echilibrul după neaşteptatul fiecărei clipe. Privite astfel, mobilele sale simbolizează viaţa, cu posibilităţile ei de schimbare neaşteptată, continuă. Mobilele lui Calder incorporează în sculptură timpul (cea de-a patra dimensiune), mişcarea, şi variaţiile de poziţie ale părţilor componente, datorate vitezei şi distanţei dintre ele. Materialele folosite sunt aluminiul, dar şi lemnul, oţelul, sârma, fierul ori alte materiale. Indiferent de dimensiune, la scară mică ori monumentale, colorate sau negre, « mobilele » şi « stabilele » lui Calder impresionează printr-o nonşalanţă, o graţie o măreţie interioară. Până în 1976, când a murit, Calder a lucrat mult, fiind astăzi prezent în galerii, colecţii particulare şi în marile muzee ale lumii.
