Ajuns la 65 de ani, Barcelo este mereu tânărul veteran al plasticii iberice
Barcelo este un artist despre care se poate spune că a avut şi are o viaţă plină. Norocul i-a surâs din adolescenţă când la 16 ani a participat pentru prima oară la o expoziţie colectivă iar la 19 ani a avut o personală în Galeria “4 Cats” şi Muzeul din Mallorca, insula sa natală. Succesul i-a surâs şi tânărul din Felanitx s-a transformat într-un artist de renume, care şi-a prezentat inca foarte tanar lucrări dintr-o serie africană precum şi un grup de statui în muzee pariziene precum Jeu de Paume şi Centrul Pompidou.
Barcelo este neobosit şi afirmă „nu sunt niciodată mândru de vreo lucrare de-a mea decât câteva minute după ce am făcut-o. Trăiesc relaţia cu pictura atâta vreme cât pictez efectiv şi simt un fel de vertij stimulator. Vin zilnic la atelier pe vreme rea sau bună pentru că am mereu ceva de făcut, ceva ce n-am mai făcut niciodată”.
Chiar dacă creează ceramica si sculpturi, Barcelo este înainte de toate pictor, preocupat până la obsesie de materia picturală, de structurarea ei în compoziţii deseori realizate prin adăugiri şi dislocări de materie, prin scrijelare, printr-o stăpânire tehnică a anatomiei osoase şi musculare a oamenilor sau animalelor de cele mai multe ori cai, cerbi, ce apar în pictura sa. Viziunea lui este telurică şi dramatică.
La începuturi pictura sa se caracteriza prin numeroase referinţe culturale: în ea apăreau muzee, cinematografe, biblioteci cu multe cărţi pe care se puteau citi titluri şi nume de autor. Nu este de mirare din moment ce Barcelo apare în arena artei într-un moment de maximă înflorire a inter-textualităţii.
Interesat de natura statică, sunt remarcabile mesele sale în racursi pe care sunt aşezate farfurii cu mâncare în compoziţii între baroc şi neo-expresionism. În vastul său atelier din Paris, în cartierul Marais unde a locuit şi Picasso, domneşte dezordinea, dar la o privire atentă se simte o echilibrare entropică, prin energia degajată de acest pictor cu ochi şireţi şi candizi în acelaşi timp, iubitor de coride şi flamenco, tetric în degajarea cu care abordează succesul, adesea îmbrăcat în negru şi ubicuu ca un fel de Fantomas, ce lucrează deseori noaptea şi răscoleşte realitatea până în rărunchi pentru a căuta noi înţelesuri reale.
Barcelo combate folosirea noilor tehnologii în artă, el se împotriveşte şi logoreei criticii în jurul pânzelor sale, care, crede el vorbesc pentru ele însele.
Admirator al lui Schopenhauer, Baudelaire şi Bioy Casares, pe Barcelo îl interesează existenţa în perspectiva veşnicii dileme a fi sau a nu fi. De aceea multe din lucrările sale se juxtapun opunându-se cromatic. De la negru-brunul capetelor africane pe fond negru brun, până la pânzele înecate de alb, la expresia golului, a străpungerii pânzei, ca în cosmogoniile lui Lucio Fontana. Materie şi lumină sunt cele două dimensiuni fundamentale ale operei sale. Barcelo pictează visul său despre pictură, spunea scriitorul Hervé Guibert – pictează dedalul viitor, o arheologie futuristă a picturii şi re-inventează caracterul plasticei la fiecare operă. Africa care l-a interesat constant reprezintă pentru el o metaforă a vieţii şi a morţii – umezeală şi secetă – deşert şi fluviu – frumuseţea extremelor, a simplităţii fără margini – o întoarcere la origini. Pentru Barcelo pictura înseamnă punerea în practică a forţei sale fizice şi spirituale, a materiei şi a luminii.
