6 octombrie 1887 – 27 august 1965
Le Corbusier nu iubea arhitectura în adolescență. Era mai mult interesat de muzică, explicabil cu o mamă pianistă. Tatăl, ceasornicar elvețian, își practica meseria în cantonul Neuchatel, prosper datorită industriei ceasurilor la sfârșitul secolului XIX. Nu e de mirare așadar că precizia și sentimentul timpului au fost întotdeauna presante pentru Charles-Edouard Jeanneret, căruia îi plăcea să fie numit Le Corbusier adică cel aidoma unui corb, pentru că din profil aducea cu un corb. Adeseori se semna cu o grafie sugerând această paseriformă, considerată în mitologia greacă mesagerul zeilor.
Era ca o joacă, și întotdeauna a considerat că umorul este apanajul oamenilor serioși care știu să se joace cu adevărat. Acest pseudonim i-a venit de la numele străbunicului matern “Lecorbésier”, care se poate traduce prin „cel ce modulează” și vine de la verbul ”courber” a îndoi, ca o aluzie la capacitatea omului inteligent de a se reinventa permanent. Și, se poate spune, că Le Corbusier s-a născut cu adevărat atunci când și-a luat acest nume, în 1920, la 33 de ani, vârsta marilor schimbări. La vremea respectivă, Jeanneret se afla încă în perioada căutărilor, îndrăgostit de pictură și dedicat teoriei puriste. Studiase arta în Elveția, în orașul natal La Chaux de Fons, în munții Jura, la câțiva kilometri de granița cu Franța.
Familia sa calvinistă se trăgea din cathari și hughenoți. Este inițial destinat profesiei de ceasornicar precum tatăl său, dar vederea slabă, care îl va necăji toată viața, îl împiedecă să urmeze acest drum astfel încât talentul artistic și dragostea pentru pictură îl va conduce spre școala de artă unde îi este profesor Charles l’Eplattenier pictor și arhitect elvețian neoromantic care dezvoltase alături de studenții săi o variantă locală de Art-nouveau, „stilul brad” – style sapin – numit astfel datorită motivului recurent, stilizărilor intense și apropierii de natură.
Pe Le Corbu, l’Eplattenier l-a îndemnat să urmeze arhitectura stimulându-i totodată dragostea moștenită din familie față de drumețiile montane. La cursuri, se vorbea cu pasiune despre catalanul Gaudi, scoțianul Mackintosh și austriacul Otto Wagner. Trei arhitecți care făceau istorie la cumpăna dintre veacuri, dintre mentalitățile constructive.
Încrezător în talentul elevului său, l’Eplattenier i-a făcut rost de o slujbă la un arhitect local. După scurt timp însă Jeanneret se hotărăște să facă o călătorie prin Europa. Cu economiile din salariu și banii obținuți la un concurs de meșteșuguri, pleacă într-un circuit cultural prin Italia, Austria, Ungaria și Franța, care a durat trei ani, cu popasuri prelugite în compania unor mari arhitecți ca secesionistul Josef Hoffmann la Viena sau la Paris frații Perret adepții raționalismului structural.
În timpul călătoriei desena cu înfrigurare și a ținut un jurnal precis al locurilor. Întâlnește artiști și arhitecți importanți ai epocii alături de care învață despre importanța luminii în compunerea suprafețelor și secretele betonului armat, la vremea respectivă folosit de August Perret care peste ani se va mândri că i-a fost maestru.
Treptat își construiește personajul nu numai intelectual și ca atitudine – plin de încredere, temperamental – ci și ca aspect, ochelarii cu rame mari de baga și papionul elegant devenind semnele sale de identitate. La întoarcerea în ținutul natal construiește două vile picturale după care pleacă din nou în Germania pentru a lucra cu Mies van der Rohe și Peter Behrens, de la care învață foarte mult în privința designului industrial. Acesta este fondatorul Federației Germane a Muncii (Deutscher Werkbund) și angajat al Companiei generale de Electricitate (AEG). Neoclasic în esență, Behrens a contribuit la reformele în arhitectură la începutul secolului, și mai ales a provocat la o nouă viziune asupra construcțiilor industriale, mai ales în privința unei abordări globale a identității corporației, de la logotip și publicitate la proiect și construcția propriu-zisă ceea ce va influența companii postbelice cum ar fi McDonald.
Mies van der Rohe, care a fost elevul lui Behrens și emulul lui Schinkel, a regândit integrarea construcțiilor în mediul lor natural, interesat de minimalism pe care îl traduce artistic folosind forme simple si materiale scumpe care parafrazează în arhitectură arta abstractă a lui Theo van Doesburg, adică o simplitate somptuoasă conformă faimosului său aforism less is more (mai puțin înseamnă mai mult). Toți aceștia dar mai ales Behrens și Perret – artistul și constructorul – vor marca fundamental formarea arhitectului Le Corbusier care apare adesea ca un poet în haine de inginer.
După perioada de ucenicie la Berlin, în 1911, Le Corbu călătorește din nou, de data asta în Orient. Trece prin România, Bulgaria, Grecia spre Asia Mică, apoi revine în Italia și descoperă Mediterana, va spune: „Volumul este guvernat aici de o geometrie simplă: pătratul, cubul și sfera”. Folosind toate mijloacele de transport ale vremii, sau pur și simplu mergând pe jos el parcurge distanțe atât geografice cât și culturale, fixând într-o carte de mărturii și desene tot ceea ce i se pare mai interesant. Întors acasă va construi din nou case unifamiliale, între care se evidențiază Vila Schwob, ridicată pentru un fabricant de ceasuri, unde pune în practică tot ceea ce a învățat de la Perret legat de betonul armat, precum și influențe din tradiția sudeuropeană, mai ales atriumul roman pompeian. Deopotrivă îl inspiră îndrăzneala arhitectonică a lui Frank Lloyd Wright. Este prima casă de la începuturile carierei sale pe care o va reproduce mai târziu în revista sa L’ Esprit Nouveau și reprezintă pentru artist un punct de cotitură, chiar dacă privirea îi este încă îndreptată spre Parthenon și Michelangelo, către antichitatea clasică și Renaștere adică aceea „Artă pe care te poți baza”.
În 1914, se naște ideea „Domino”-ului din sinteza între numele jocului și cuvintele domus și inovație. Este vorba de un modul de trei etaje cu șase coloane și o scară construite cu elemente prefabricate care permit flexibilitatea totală în folosirea suprafeței, dând posibilitatea fiecărui locatar să hotărască distribuția spațiului în locuință. Sistemul de prefabricate elibera astfel zidurile interioare și exterioare de constrângerile structurale.
După primul război mondial, de ravagiile căruia este ferit ca locuitor al Elveției, în 1917 Charles-Edouard Jeanneret se mută la Paris și devine Le Corbusier, chiar dacă va începe să folosească acest nume doar din 1920 pentru semnarea unor articole în presa de specialitate. Primii trei ani în capitala Franței sunt dificili, ca orice început, la care se adaugă și greutățile inerente vremurilor tulburi de după Marele Război. Dar lucrurile încep să se schimbe după ce îl cunoaște pe pictorul purist Amedee Ozenfant. Împreună cu acesta și cu poetul Paul Dermee fondează revista avangardei postcubiste L’Esprit Nouveau, unde vreme de cinci ani vor publica personalități ca Adolf Loos, Louis Aragon, Jean Cocteau, alături de alte nume mai puțin faimoase, de fapt pseudonime ale directorilor publicației.
Le Corbusier a avut întotdeauna o vocație a universalității, îndrăgostit de muzică, pictură, poezie, scris… de unde și atracția sa pentru Renaștere și credința că ”nimeni nu este doar sculptor, pictor sau arhitect. Orice creație artistică este o deschidere spre poezie”. Stilul său literar retoric combina disciplină, entuziastm, ironie și frondă. Împreună cu Ozenfant sprijină viziunea puristă, o variantă a cubismului, într-un manifest artistic intitulat După Cubism, publicat în 1918, unde promovează întoarcerea la formele de bază inspirate de mașinile moderne şi folosirea secțiunii de aur în elementele decorative precum și restaurarea integrității obiectului în artă. De altfel chiar în compunerea pseudonimului, Le Corbusier, articolul hotărât sugera interesul pentru obiectul tip. Preocuparea lui pentru reprezentarea mecanică și proporţiile pure a persistat și în operele sale arhitecturale târzii, cum ar fi unitatea locativă de la Marsilia și biserica de pelerinaj emblematică Notre Dame du Haut, construită la Ronchamps.
În 1923 publică într-un număr al revistei o culegere a articolelor sale despre arhitectură reunite în volumul Vers une architecture, cu un impact deosebit asupra cititorilor, pentru că propune doctrina unei noi arte de a construi, în funcție de noile condiții sociale, economice și tehnice și de schimbările pe care secolul XX le adusese în mentalitatea și în aspirațiile oamenilor.
El propune o arhitectură care să satisfacă atât nevoile industriei cât și preocupările clasice față de formă și include primul său proiect urbanistic: Orașul contemporan pentru 3 milioane de locuitori cu blocuri de 60 de etaje din oțel și sticlă, dispuse în cruce în zone de verdeață ample fără trasee pietonale, cu accent pe deplasarea în automobil și ca o extravaganță cu piste de aterizare a avioanelor comerciale între zgârienori. În aceeași perioadă elaborează conceptul casei ca mașină de locuit căci spune el, „așa cum un avion care nu funcționează este inutil nici o locuință nefuncțională nu este utilă” adică „nu e o rușine să ai o casă practică precum o mașină de scris”.
Această poziție inovatoare îl lansează pe Le Corbusier spre faimă ca și gânditor, iar în 1925 pavilionul revistei Spiritul Nou din cadrul Expoziției Universale de Arte Decorative de la Paris îl va propulsa către recunoaștere internațională în calitate de constructor. Își pavase drumul construind case pentru cunoscuți și pentru clienți sensibili la noua gândire arhitectonică. În 1927 Le Corbusier elaborează manifestul celor Cinci puncte ale noii arhitecturi care conține crezul său despre o arhitectură funcțională, cu o circulație cât mai liberă pentru care este nevoie de structuri plate așezate pe piloni (pilotis –coloane independente), grădini suspendate pe acoperișurile drepte, planul liber fără partiții standardizate, fațade libere și ferestre în linie continuă care să dea cât mai multă lumină: astfel își găseau aplicarea toate ideile pe care le-a preluat sau le-a sintetizat de-a lungul vremii fie sub forma cunoștințelor de arhitectură fie din propria experiență.
Un exemplu este Vila Savoye, construită în Poissy sur Seine în 1928, care beneficiază de spații fluide, cu treceri subtile de la parter, prin apartamentul central, până la grădina de pe acoperiș, ca o punere în practică a conceptului său de arhitectură adaptată proporţiilor şi nevoilor fireşti ale corpului uman. Este o perioadă de împliniri, în care își găsește și jumătatea în persoana tinerei Yvonne Gallis, fiica unui paznic de far de pe Coasta de Azur, pe jumătate țigancă, manechin, croitoreasă și bună gospodină din Monaco, cu care se căsătorește în 1930. Focoasă cu luciri mediteraneene în părul tăciune ea îi fusese prezentată de amicul Ozenfant și va fi femeia vieții lui, cu care va călători în toată lumea, invitat să țină conferințe dar deopotrivă atras de plăcerea drumului și de dorința de a descoperi noi moduri de locuire funcțională.
La Barcelona, arhitectul Josep Lluis Sert va observa că Le Corbusier dorea mereu să demonstreze lumii valoarea sa, sau în orice caz să-i facă pe toți să creadă în convingerile lui, și, chiar atunci când susținea un lucru evident, o făcea ca și cum toată lumea i s-ar fi împotrivit susținând contrariul, drept pentru care punea bariere între el și ceilalți. Adeseori părea intransigent și inflexibil, rece, deși în esență era foarte sensibil la cuvintele de laudă.
Nu-i plăceau eșecurile dar uneori avea parte de ele, cum s-a întâmplat cu proiectul său pentru Liga Naționilor la Geneva care nu a fost acceptat, spre bucuria academiștilor, iar casa ridicată pentru familia sa la Corseaux, în Elveția, a fost considerată de autorități o crimă împotriva naturii. Dar nu se va da bătut, dimpotrivă, își lărgește aria intereselor, devine tot mai mult preocupat de integrarea unităților locative în structurile urbane și nu lasă la voia întâmplării nici piesele de mobilier, șezlongul imaginat de el, confortabil și elegant fiind încă un accesoriu de bon ton al interioarelor la modă.
În 1925, își expune teoriile într-o carte despre „Arta Decorativă de astăzi”, unde sublinia faptul că „decorațiunile moderne nu sunt decorate”. Se despărțise de Ozenfant de un an și lucra cu vărul său Jeanneret, partenerul tăcut al unui tandem în care Le Corbusier era litera de lege. Cei doi au deschis un studio de arhitectură în 1922 la Paris, pe Str. Sevres la nr. 35.
În 1940 își închide studioul parizian și se mută cu soția și vărul său la Ozon, în Pirinei. Acolo se apucă din nou, entuziast, de scris și pictură în timp ce elaborează proiecte de arhitectură pentru refugii și școli. Colaborarea profesională a celor doi veri se destramă când Jeanneret se hotărâște să adere la mișcarea de rezistență în Elveția iar Le Corbusier cochetează cu sindicaliștii din Vichy, în căutarea unor beneficiari care să-l ajute să-și materializeze proiectele.
Comuniștii îl cred conservator, socialiștii – fascist – iar caracterul său dificil îi ține departe pe potențialii clienți. Când criza era în mai în toi, Le Corbusier le expediază personal cartea sa la Ville Radieuse lui Stalin, Mussolini și Petain, fiecare volum purtând o dedicație fără echivoc: „Pentru autoritate”… După război întâmpină pentru un timp dificultăți datorită legii care îi obliga pe arhitecți să aibă un titlu recunoscut de asociația profesională. Totuși, deși Le Corbusier nu avea o calificare universitară va fi admis de breaslă.
În zona teoretică, Le Corbu lucra de zor la Modulator, în care investește interesul său pentru aplicabilitatea universală a prefabricatelor și pentru secțiunea de aur. Era răspunsul său la întrebarea: cum poți construi repede locuințe pentru o populație urbană care crește în ritm amețitor. Renunțând la sistemul metric zecimal pe care îl consideră arbitrar el propune un numitor comun pornind de la dimensiunile umane și de la geometria tradițională: măsura unui om în picioare, cu un braț ridicat și buricul situat chiar la mijloc, întregul fiind raportat la unghiul de aur, dădea ca rezultat dimensiunea ideală pentru o încăpere și acest sistem de proporții putea conduce prin progresie la mari dimensiuni arhitectonice.
În 1946, la Princetown îi explică teoria sa lui Einstein care îl aprobă spunând: limbajul dumneavoastră face dificil ceea ce este rău și facil ceea ce este bun. Dar, fără talentul individual al arhitecților, recunoștea și Le Corbusier, modulatorul rămânea o simplă formulă. El o aplică la Marsilia, într-unul din proiectele sale cele mai faimoase pentru blocurile de locuință, început în 1945 și terminat în 1952, unde ridică practic un sat grădină pe verticală cu 360 de apartamente, așezate în duplex pe unul sau mai multe etaje, cu acces individual din străzi interioare și accent pe conceptul de comunitate, care însă s-a dovedit utopic în practică, mai ales când au colapsat sericiile comune ori au început speculațiile imobiliare.
După doi ani însă construiește Notre-Dame de Haut, refăcând capela distrusă de război în Ronchamp. Această operă devine marca sa înregistrată alături de Unitatea de locuire de la Marsilia, lucrări ce reprezintă cele două fațete ale viziunii sale: geometrică și emoțională. Este primul său proiect pentru o clădire de cult. Aici el își demonstrează crezul potrivit căruia emoția arhitecturală este jocul savant, corect și magnific al volumelor asamblate în lumină. Pentru un arhitect partizan al unghiului drept, curburile și organicitatea acestei construcții sunt surprinzătoare, tot așa perfecta ei integrare în natură din care de altfel se inspiră pentru formele elegante, armonice. Zidurile de un metru grosime sunt înclinate înspre interior circumscriind spațiul de meditație în vreme ce acoperișul inspirat de carapacea unui crustaceu dă senzația de imponderabilitate și efectul este mărit de lumina filtrată de ferestrele adânci, așezate asimetric pe perete, iluminând nucleele proceselor liturgice.
Este o formă de arhitectură – sculptură foarte expresivă, poetică, rezolvată logic dar specific pentru exigențele finalității religioase: o geometrie a emoției irepetabilă în care Corbu, adeptul clădirilor ca obiecte tip ce se pot reproduce oriunde în lume, oferă unicitatea unei trăiri spirituale în arhitectură. Ateu convins, Le Corbusier mărturisea: ”Nu mai făcusem nimic religios înainte dar atunci când m-am găsit în acel loc, între cele patru zări, nu am putut rezista tentației”.
Spre sfârșitul carierei sale de arhitect va fi solicitat de autoritățile indiene pentru un proiect urbanistic important: orașul Chandigarh, capitala noului stat Punjab, creat după separarea Indiei de Pakistan în 1947. Inițial, primul ministru al Indiei îl alesese pe arhitectul nord-american Albert Mayer, dar un accident aviatic al asistentului acestuia a pus capăt colaborării astfel încât a fost ales Le Corbusier care cu ceva timp în urmă îi trimesese lui Nehru proiectul Orașului Luminos / La ville radieuse. În Chandigarh, arhitectul a realizat planul urbanistic și diverse clădiri monumentale: Palatul Justiției, Parlamentul, Școala de arte și arhitectură. Per ansamblu nu a putut să-și aplice toate teoriile și în unele chiar a păcătuit de exces de zel, atunci când a construit un centru administrativ uriaș pentru o activitate comercială redusă și autostrăzi ample pentru o populație al cărei principal mijloc de transport era bicicleta.
Le Corbusier va construi și în Argentina, Japonia, Germania și Statele Unite. În Franța, lângă Lyon va ridica mânăstirea dominicană La Tourette, unde reconfigurează elementele fundamentale ale arhitecturii ecleziastice într-o adevărată fortăreață a credinței în care îmbină găselnițele sale din unitățile de locuire de la Marsilia și senzualitatea mistică de la Notre Dame du Haut cu viziunea minimalistă, ce se regăsește în chiliile austere ale călugărilor.
La începutul anilor 50 petrece tot mai mult timp în sudul Franțe, la Roquebrune-Cap-Martin unde își construiește o casă și un atelier în care să poată picta și sculpta: „Trăiesc fericit precum un călugăr” mărturisea Le Corbusier. Pe una dintre fațade pictase Modulatorul, ca și cum ar fi fost un membru al familiei. Când fericirea părea deplină, soția sa Yvonne a murit în 1957, lăsându-l nemângâiat. Se înconjoară de oameni simpli – spirite adevărate – cum le spunea, dar fără să fie un contestatar social, un revoluționar, căci pentru asta este nevoie de un curaj pe care el, care se considera un timid, nu îl avea.
Continuă însă să lucreze, reexaminându-și vocabularul artistic cu o rafinată mânuire a materialelor, inclusiv oțelul, și reveniri la primitivismul arhitectural adoptat în India. Ultima sa lucrare a fost chiar propriul mormânt: un cub tăiat și un cilindru așezate în așa fel încât să se poată vedea marea. A murit pe 27 august 1965, la aproape 78 de ani, în timp ce înota după obicei în Mediterana.
