Prizonieri sau liberi înăuntru oglinzii, oamenii care apar în lucrările italianului Michelangelo Pistoletto pun nu numai problema artei, ca o cumpănă între iluzie şi realitate sau trecut şi prezent, ci vorbesc despre lumea contemporană aflată în veşnică şi rapidă transformare. Plină de implicaţii politice şi filosofice, arta sa urmăreşte să creeze “sisteme fenomenologice” prin care energia, substanţa şi esenţa lucrurilor să se manifeste independent de interpretarea personală a artistului. O artă interactivă în care spectatorul devine un participant direct la creaţie împreună cu mediul care-l înconjoară, totul fiind realizat cu cele mai ieftine, mai banale materiale, mijloace aparent inexpresive în ele însele menite să nu atragă atenţia asupra propriei senzualităţi sau estetici pentru a lăsa să triumfe ideea, conceptul cosmic sau chiar nimicul, conducând nevăzut firul lucrurilor de la Zero la Infinit.
Michelangelo Pistoletto este unul dintre cei mai activi reprezentanţi ai Artei Povera. Acest curent al materialelor sărace și formelor epurate, ARTA “POVERA = săracă” a fost denumită astfel la sfârşitul anilor 1960 de criticul Germano Celant și lansată printr-o serie de expoziţii care au consacrat această mişcare ascetizantă ce stă încă la baza a numeroase manifestări din viaţa artistică din America, Europa sau Australia.
Printre ingredientele și suporturile Artei Povera se află pictura, sculptura, fotografia, “obiectul găsit” și tot felul de materii și materiale artiştii folosind instalaţii şi performanţe în lucrări cu dimensiuni fizice variate sau devenite “performance” reduse la gesturi. Lista artiștilor “săraci” este lungă și cuprinde o diversitate de stiluri sau de încercări de a nu fi raportați la un anume stil. Ei au încercat să dezlănţuie forţele energetice şi interpretative dinăuntrul celor mai obişnuite obiecte, meditând asupra legăturilor dintre viaţă şi creaţie, și plasând privitorul în centrul discuţiei despre experienţă şi cunoaştere.
Michelangelo Olivero este originar din Biella (Italia) și s-a născut în 23 iunie 1933. El a făcut primii paşi în artă în atelierul de restaurat tablouri al tatălui său, în 1947, și a frecventat un timp școala de grafică publicitară a lui Armando Testa (care a lucrat pentru clienti precum Lavazza si Barilla). La vremea respectivă picta autoportrete folosind în compoziția suportului plastic tot felul de materiale metalice, care ajutau la modularea luminii. Ulterior aduce oțelul la “starea de oglindă”. Folosirea oglinzii în arta lui din diverse perioade de creație este din dorința de a conține și mișcarea, timpul, în lucrările sale care interacționează cu publicul și astfel capătă o dimensiune magică.
Pistoletto consideră că arta nu poate fi înţeleasă ca o declaraţie unilaterală a artistului, ci în interacţiune cu o societate globalizantă, într-un demers ce vrea să cuprindă realitatea în aspectele ei cele mai diferite, de la material la spiritual.
Una dintre cele mai importante serii de lucrări ce i-au confirmat viziunea în anii 1960 este cea a tablourilor în Oglindă. Este vorba de un colaj de fotografii decupate şi aplicate pe suporturi din oţel inoxidabil bine lustruit, astfel încât să formeze un fel de oglindă în care, alături de fotografia în mărime naturală a unei siluete umane să apară secvenţial realitatea înconjurătoare, exterioară, integrată astfel realităţii imaginii şi menită a nega bariera dintre viaţă şi artă. Începând din 1967, Pistoletto participă la expoziţiile de grup ale Artei Povera cu aceste lucrări ce sprijină ideea de autonomie a acţiunii, cultivând totodată hazardul într-un chip neo-dada, reticente la tot ceea ce este instituţionalizat în favoarea unei obiectivităţi subiective şi ludice şi căutând participarea spectatorului la opera artistică.
“Michelangelo Pistoletto s-a abandonat trup și suflet problematicii libertății limbajului, care nu mai este legat de un sistem sau de vreun fel de consistență vizuală. El este preocupat de consistența interioară, și în 1966 a produd o serie de lucrări foarte “sărace”: o iesle de Crăciun, un puț de carton cu o pânză sfâșiată în centrul său, o vitrină pentru imbracaminte, o structură pentru conversație în picioare, alta pentru conversație stând jos, o masă facută din rame si picturi, o fotografie supradimensionată a lui Jasper Jones, o lumină jos, o lampă cu vapori de mercur. Lucrările sale vor să înregistreze “irepetabilitatea fiecarei clipe” (Pistoletto), și presupunr respingerea fiecarui si a tuturor sistemelor și a tuturor așteptărilor codificate.”(Germano Celant, “Arte Povera: Notes for a Civil War,” Flash Art, 1967)
Tot din anii 1960 este „Biroul Omului Negru”, temă reluată în mai multe serii între 1969 şi 1997, în care Pistoletto îşi rememorează propriul trecut. „Omul Negru” din titlu este negativul fotografic al artistului reprezentând „partea de nesuportat a existenţei, necesară însă pentru orice cunoaştere de sine şi pentru cunoaşterea lumii, într-o logică dialectică a contrariilor ireconciliabile”. Spectatorul poate să privească fotografiile şi să acceseze informaţia cu ajutorul computerelor din instalaţie.
În acelaşi timp cu „Omul Negru”, Pistoletto a început în 1965 seria Obiectelor în minus „Minus Objects”, sub acest titlu generic fiind prezentate obiecte intitulate „Pat”, „Trandafir ars”, Coloană de ciment”, Piramidă Verde”, sculpturi ca nişte piese de mobilier care în loc să fie alte obiecte ale unei societăţi obsedate de confort ofereau experienţe psihologice şi fizice eliberatoare.
“Pentru mine aceste Minus Obiecte sunt tangibile, proiecţii fizice ale imaginilor în spaţiu…sunt obiecte cu ajutorul cărora eu mă eliberez de ceva. Aşadar nu sunt construcţii de noi idei menite a se impune sau a mă impune celorlalţi, ci eliberări. Nu le consider ca ceva în plus ci în minus, pentru că aduc cu ele experienţa unei percepţii exteriorizate definitiv”.(Pistoletto)
Pistoletto, care astăzi trăieşte la Torino, unde s-a dezvoltat de altfel fenomenul artei povera, a simţit imboldul unei arte autentice şi personale când l-a descoperit în 1958 pe pictorul britanic Francis Bacon.
Pe teritoriul picturii nu s-a oprit prea multă vreme optând pentru instalaţie, conştient de sentimentul de revoltă faţă de mijloacele tradiţionale ale artei pe care îl canaliza arta săracă la mijlocul anilor 60, reflectând marile schimbări de mentalitate din acei ani efervescenţi şi nebuni, condimentaţi de muzica Beatles-ilor şi de mişcările sociale. În esenţă anticomercială, Arta Povera, se referă mai ales la calităţile fizice ale mijlocului artistic şi la mutabilitatea materialelor.
Importanţa sa rezidă în legătura dintre artişti, materialele în sine şi realitatea totală pe care încearcă să o interpreteze într-un mod subtil, intens. Alături de componentele sărace, banale, „arta săracă” are şi o importantă latură teatrală. Îi lipseşte însă misticismul unui Beuys sau trăsătura morală, căpătând însă o marcată înclinaţie politică. Este o artă ca gest poetic la Kounellis, sau o artă revoluţionară, liberă de convenţii. O artă care se hrăneşte din haosul social şi economic, aşa cum a apărut în Italia pe fondul instabilităţii politice şi a recesiunii economice.
O artă de atitudine.
Un stil fără stil, arta săracă permite de altfel ca de la zero să se tindă conceptual spre infinit, cu depăşirea limitelor formale, artiştii creând o situaţie de laborator unde experimentările pot fi făcute fără restrângeri, în căutarea universalităţii aşa cum vede și Pistoletto demersul artistic.
Chiar înainte de căderea Zidului Berlinului el a înţeles că „în calitate de artist trebuia să-şi asume noi responsabilităţi care să interacţioneze cu tensiunile sociale orientându-şi activitatea spre un nou concept de civilizaţie, înţeles în sens global. Atunci Pistoletto a creat „Anul Alb”, lucrare menită să cuprindă evenimentele anului ca într-o oglindă.
În 1994, a elaborat proiectul Città dell’arte ca un teritoriu al tuturor ce se divide precum celulele organice pentru a deveni un corp, ale cărui părţi anatomice se numesc politică, economie, religie, producţie, educaţie, comunicare şi hrană.
.