José Gutiérrez Solana evocă plastic sentimentul tragic al vieții

José Gutiérrez Solana întrupează în pictura lui stranie, întunecată și fantastică Spania Neagră, Spania credințelor și spaimelor, Spania pasiunilor cutremurătoare și a războiului fratricid, Spania conchistadorilor curajoși, fanfaroni și cruzi, Spania coridelor și a carnavalului, Spania obsedată de decadență și de moarte.

Acest castilian, nǎscut pe 28 februarie 1886, într-o duminică de Carnaval, dǎ glas pictural «sentimentului tragic al vieții» de care vorbea Miguel de Unamuno, contemporanul său, și reprezintă cea mai ciudată, vehementă și aspră dintre reînnoirile picturii iberice de la începutul secolului XX, precum și deschiderea unui proces critic ce zdruncină din temelii conceptele fundamentale ale plasticii spaniole din timpul său.

Poate că viziunea primitivă și imediată, marcată de atingerea nebuniei și a tragediei pe care o introduce Solana în arta sa se datorează și unui fond maladiv, pe care l-a avut nu numai el ci și unii membri ai familiei sale. În 1893, José primește o lovitură în cap, care se pare că-i afecteză creierul. Nu după mult timp, mama şi sora sa înnebunesc. În 1904 Solana are crize de delirium tremens. Şi totuși arta sa este o eliberare de energie a durerii și izbucnește din străfundurile sufletului spaniol, din acea propensiune psihologică spre recunoașterea și zgândărirea rănilor, spre quijotism ca luptă cu iluzia și căutare a absolutului, spre acceptarea morții ca singură realitate a vieții ca vis de care vorbea Calderon de la Barca (s. XVII), din apetența Morții, Mare a Neființei unde se varsă toate Râurile Vieții, cum spunea Jorge Manrique, în secolul al XV-lea, din «cultul morții » ce se simte la Valdés Leal (s.XVII), la romanticii spanioli: Eugenio Lucas Velazquez (1817-70), Leonardo Alenza (1807-45) și în timpul lui Solana, la García Lorca: «Los dos ríos de Granada / uno llanto y otro sangre».

Două teme guvernează și organizează lumea picturii sale: lupta cu taurii, privită nu ca o sărbătoare colorată, ci ca o întâlnire, o confruntare brutală cu moartea, și carnavalul, ce-l obsedează din copilarie, când în 1892, în Duminica de Carnaval au dat buzna pe neașteptate la el în casă un grup de oameni mascați, de Măști ca-n “Îngropăciunea Sardelei”, poate, cauzându-i o sperietură groaznică, la care va face aluzie în mai multe rânduri. Taurii, Măştile, Carnavalul – tot atâtea pretexte pentru a vorbi despre moarte, despre aparențǎ și esență, despre dorință și deziluzie, despre deghizare și revelare, căci, cu gustul lui pentru macabru, cu ironia agresivă, Solana este un adevărat povestitor ce folosește limbajul picturii pentru a comunica un mesaj fundamental: memento mori, folosindu-se de obiceiuri și trăiri ancestrale. În 1912 el publică chiar o carte despre «Madrid, scene și obiceiuri », iar în 1924, volumul « Două sate din Castilla ». Dar mai ales în pictura sa intensă, dramatică, în culori mate, întunecoase, vineții, brunuri, griuri animate de o lumină palidă, Solana deschide o ferastră spre Spania neagră și dureroasă. O Spanie ce-a cunoscut în timpul vieții pictorului suferințele războiului civil, trei ani de luptă fratricidă între republicani si falanga franchistǎ.

“Somnul rațiunii naşte monştri” , spunea Goya, și cuvintele sale gravate pe unul dintre Capricii au căpătat valoare de proverb, au intrat în vocabularul curent. Solana se află undeva între Goya și Antonio Saura. Expresionismul lui Solana este simbolic, premonitor și amenințător. Monştrii nu mai sunt produsul iraționalului, ci sunt chipul de dedesubtul măştii. Sunt demonii dinăuntrul omului. «Lumea este o mascaradă. Chipul, veșmintele, vocea, totul este contrafăcut. Toți vor să pară ceea ce nu sunt. Toți se înșală între ei și nimeni nu se cunoaște pe sine ». Atunci când Goya afirma asta, era sfârșitul veacului al XVIIl-lea, și după domnia rațiunii și intelectului, revoluția franceză chemase la ordin dezordinea, teroarea și moartea; după deliciile rococoului – pasiunea ucigaşă a ghilotinei, în vreme ce în Spania, în pofida Inchiziției care mai făcea victime, prolifera misticismul, cultul Satanei.

Peste un secol, când se naște Solana, politica spaniolă este în mare criză. Țara care în Epoca de Aur a luį Carol Quintul și a fiului său Filip al Il-lea fusese un imperiu unde soarele nu apunea niciodată începuse să-și piardă posesiunile. În 1898, când Solana are 12 ani, are loc lichidarea completă a puterii coloniale spaniole, cu pierderea Cubei și a Filipinelor. Dar tot atunci, ca o reacție la decadența spaniolă, la criza politică și neliniştea națională, un grup de scriitori și artişti născuți în a doua jumătate a veacului devin « Generația ’98 » ce va însemna foarte mult pentru deschiderea Spaniei către Europa și America de Sud, pentru înflorirea culturii din peninsula iberică. Îi aparțin printre alții Azorín, Antonio Machado, Pío Baroja, Ramón del Valle-Inclan. Acesta din urmă este poate cel mai apropiat de Solana, deși îi despart 20 de ani. Vocația “esperpentică a scriitorului se regăsește la pictorul Măștilor și Procesiunilor Morții. « Eroii clasici reflectați printr-o oglinda concava dau Esperpentoul. Sensul tragic al vieții poate să fie revelat doar cu o estetică deformată sistematic.(…) Spania este o deformare grotescă a civilizației europene», explica Valle-Inclán în Luces de Bohemia. O realitate urâtă așadar, grotescă, ridicolă este astfel criticată, în consens cu cea mai înrădăcinată tradiție spaniolă, ce se regăsește în umorul mușcător din poemele Arhiepiscopului de Hita, la Cervantes, si chiar la Galdós etc. Simbolism și expresionism în acelasi timp, la fel ca la Solana. Carnavalul le cuprinde de altfel pe amândouǎ: masca revelă și ascunde, exprimă și simbolizează, este ludic și adânc înrădăcinată în obiceiurile populare. Această manifestare avea loc inițial pentru a sfida moartea conținută în ideea de iarnă și a afirma reînvierea naturii simbolizată de venirea primǎverii. Valle-Inclán a scris un Martes de Carnaval împotriva dictaturii și a valorilor prestabilite, folosindu-se de personajul marionetă și de caricaturizare.

De mǎsti, marionete, “esperpento” se folosește și Solana. Dacă imaginea măștii, ascunzând existența și intenția îl impresionează și-l fac să aibă o viziune diferită de imaginea carnavalului, atunci idea manechinului ce-și împrumută fața și mâinile inexsitenței, acoperit de haine și podoabe, trebuie să fi fost tot atât de surprinzătoare.

În Vizitatorul muzeului (Vitrinele) visul măştilor în vitrinele lor, cu ochii permanent deschiși, cărora silueta piticului le oferă un contrapunct aproape grotesc, ocazionează tematic nu numai o mare operă a artistului, ci și una de seamă în pictura spaniolă. Manechinul este prezent și în tabloul Oglinda Morții, alături de un cufăr conținând o hârcă uriașă și un schelet minuscul, și o femeie goală cu trupul descărnat. Ce departe suntem de Venus a lui Velazquez ce-și privește frumusețea într-o oglindă vie. La Solana în “Oglindă” nu se vede nimic, neantul a cuprins totul, moartea este definitivă. Această moarte, pe care o slăvește ca Breugel într-un Dans macabru este un nervum rerum al tuturor tablourilor sale.

Una dintre pânzele sale celebre Îngropǎciunea Sardelei este un fel de mascaradă în care oameni, măști, schelete și un peisaj rural dar înfricoșător, participă la o punere în mormânt. Titlul este carnavalesc, procesiunea măştilor aparent vesele are însă o notă lugubră. Tonurile sunt întunecate, cu reflexe sângerii, realismul se amestecă cu misticismul, ironia și spaima. Sentimentul tragic al vieții este justificat de aceste viziuni ale Morții. «Todo es nada» spunea Marcel Brion în Arta Fantastică că trebuie să fi fost deviza pictorului. Tot el remarca: «Pentru Solana totul este mască: însuși chipul omenesc atunci când pictează portrete. […] Acestea sunt veridice și-n acelaşi timp imaginare, pentru că presupun tot necunoscutul conținut în cunoscut, tot misterul înspăimântător al evazivului și al nepătrunsului».

În portretul lui Unamuno pasărea de hârtie albă este martor și reminiscență a unei pagini mototolite și desfăcute apoi, parodie a unei științe căreia maestrul i-a dedicat întreaga sa viață și strădanie. Personalitatea acestuia transpare și în privirea intensă, în construcția expresivă ce reușeste să redea spiritualitatea scriitorului, «a unei ființe care-i în același timp și trup și suflet» cum spunea Brion. Ce diferență între acest portret introspectiv și cele pictate cam în același timp de Sorolla, luminoase cu o pensulație lejeră. La Solana materia este densă, agitată chiar dacă sunt păstrate contururile realului și imaginarului. În toată pictura lui ca în portretistică, Solana caută realitatea de dincolo de aparențe, care este de cele mai multe ori tragică, el zărește și dezvăluie simbolic «the canker in the rose», viermele din trandafir de care vorbea Shakespeare în sonete, actiunea necruțătoare a timpului, obsesia sfầrșitului previzibil, ca într-un tablou unde un muribund este vegheat de niște medici ca de ființe ale întunericului, nerăbdătoare să-i ia sufletul.

În aceeași perioadă, în nordul continentului, belgianul James Ensor picta la rându-i măşti. Colorate viu, caricaturale, uneori ele par să se confunde cu chipul pe care-l acoperă, să-l satirizeze tipizându-l. Alteori dă senzația cǎ dincolo de ele se află doar golul. Visul lui Ensor are și el o latură macabră, un memento mori, el vrea să perceapă specificul omenesc sub aparențele cele mai tulburi și să-l exprime, ludic și tragic în același timp. Măștile lui se confruntă însă cu problemele vieții, comicul lor lasă să se întrevadă subînțelesurile dramatice ale carnavalului – parabolă a existenței în care moartea este singura certitudine – în vreme ce la Solana tragicul este omniprezent, el înghite, anihileaza cu asprime comicul aparent, aruncă în neant ceea ce este real în ochii celorlalți sau îl înlocuiește cu un vârtej de himere și de fantome, de vedenii, considerându-l cu pesimism crud un joc de iluzii inventat de dragostea oamenilor pentru viață, de uitarea măcar momentană că omul e pământ și în pământ se va întoarce.

În Corida de tauri – o altă obsesie profund spaniolă, negată si afirmatǎ de secole – el vorbește despre rutina coridei: moartea asudată, obișnuită, amară, imaginea cumplită a calului spintecat, toreadorul și taurul încleştați într-o luptă ce fatalmente se încheie cu moartea unuia dintre ei. Omul și animalul își dispută sângeros în arenă dreptul la viață – o viață de iluzii, de amânare a Morții. Mulți artiști ai secolului XX s-au arătat interesați de această temă, pe care uneori au asimilat-o simbolic “Minotaurului“, personaj ambiguu ce apare în pictura și grafica suprarealiștilor, a lui Picasso, cu atribute de forță, irațional și sexualitate.

Fără sǎ se ridice la măiestria unora din compatrioții sǎi, Goya, Picasso sau Dalí, pictura lui Solana are forța obsesiilor lui și conduce într-un fel către impactul esperpentic și expresionismul gestual al lui Antonio Saura.