Raoul Dufy are voluptatea liniei și desenul său este spumos, lejer, agil, pictural, foarte francez într-o tradiție a rococoului ce urcă în timp până la Fragonard, Boucher sau Watteau, ori depășindu-și o anume condiție de impresionist întârziat, el interpretează lumea cu spontaneitate, fie în culorile violente ale fovilor, fie într-o cromatică grațioasă, cu pensulație de acuarelist, păstrând însă peste tot eleganța motivului și a concepției. Toate acestea îl îndreptățeau pe Matisse să spună în 1953, la moartea mai tânărului său confrate: “Arta lui va trăi”. Așa s-a și întâmplat, iar cota pictorului născut la Le Havre pe 3 iunie 1877 nu a încetat să crească.
Acuzat de unii că ar fĩ facil în abordarea plastică a temelor sale, preferențial culese din evenimentele mondene sau din mediul citadin ori de viligiatură, Dufy este artistul îndrăgostit de frumos, de bucuria de a trǎi, acea joie de vivre, ce se respiră în oricare din peisajele sale populate de oamenii care și atunci când sunt doar schițați pe o tușă de culoare par să trăiască intens, cu pasiune, un moment de viată. O caligrafie stacato traduce pe pânză acest sentiment de fericire a privirii asupra unei lumi care nu este văzută în ce are ea hidos ci în expresivitatea ei poetică, spontană și delicată, însorită și grațioasă. Oricum o lume în care licențele picturale sunt permise căci “natura, spunea el, este numai o ipoteză”.
Într-o vreme când mulți artişti interpretau realitatea accentuându-i dramatismul, Dufy este tonic chiar şi atunci când bătrân și suferind de poliartroză articulară, pictează un Mozart albastru, intens, strălucitor, muzical. Dacă unii dintre contemporanii săi și-au schimbat stilurile desfăsurând o întreagă gamă de metamorfoze, de la fove, expresioniste sau cubiste până la informale și abstracte, Dufy a fost în mare fidel propriului stil, pe care l-a epurat treptat, ajungând la o pictură personală și îndrăzneață, electrică. El a cǎutat precum altădată Constantin Guys frumusetea trecătoare a cotidianului, cu o privire opacă la tot ce este urât, reflectând plăcerile acelei perioade de eleganță crepusculară numită la belle époque, ce s-a stins odată cu Marele Război, dar a continuat să palpite nestingherită în pânzele alerte ale lui Dufy.
Poate că tocmai faptul că s-a născut într-unul dintre orașele cele mai aride vizual din Franța, portul Le Havre, i-a trezit apetența pentru culoarea animată de desen. Familia sa era bogată în odrasle, dar strâmtorată material, tocmai din această cauză. Tatăl, contabil la o firmă modestă ce se ocupa cu tranzacționarea metalelor, era în timpul liber organist. Şi chiar dacă nu și-a putut sprijini prea mult copiii financiar, el le-a lăsat libertatea de a-și alege singuri viitorul.
Tânărul Raul-Emest-Joseph Dufy a părăsit școala la 14 ani pentru a câștiga ceva bani, făcând diferite munci în comerț. Între timp s-a înscris la cursurile serale de pictură, unde profesorul său Charles Lhuillier, un mare admirator al lui Ingres, le impunea elevilor o practică intensă a desenului, cea ce l-a ajutat însă pe Dufy la dobândirea acelei virtuozități de ambidextru care-l va face inconfundabil mai târziu.
La Paris, unde a ajuns în 1900, cu o bursă anuală de 1200 de franci, Raul a intrat la Şcoala de Arte Frumoase, fiind un timp elevul lui Léon Bonnat și al lui Jean Paul Laurens. Gustă opera lui Boudin, se simte atras de opera maestrilor, fiind un împătimit dupǎ temeramentalul Delacroix, sau admirându-l fǎră rezerve pe peisagistul Claude Lorrain ori pe Giorgione, deși se declară speriat de muzee.
În 1903 participă pentru prima oară la un Salon al Independenților, iar când peste doi ani vede expus tabloul Lux, calm și voluptate al lui Matisse, i se pare că a înțeles noul drum al picturii: “realismul impresionist și-a pierdut pentru mine tot farmecul la contemplarea acelui miracol al imaginației tradusă în desen și în culoare”. Armonia tonurilor folosite de Matisse nu se găsește în natură ci în senzațiile sale interioare. Cu toate acestea Dufy se simte aproape de omul și pictorul Marquet, cu care iese deseori la “motiv”, sau de concetățeanul său Otto Frietz, a cărui pictură “curge ca un fluviu”, după cum spune.
Consideră de altfel că fiecărui artist îi este dat să descopere o parte a frumuseții, și fiecare lasă să-i răzbată în operă adevărata sa natură: “Când pictăm, nu ascundem nimic, spunea el în 1932. Matisse – contabilitatea valorilor, Derain – aspirația spre sublim, Picasso – maliția cea mai crudă, eu – tandrețea și voluptatea, Vlaminck – un mare dispreț pentru umanitate”.
În anii ’20 și-a format mâna la un fel de stenografie picturală, o scriitură ingenioasă, îndemânatecă și rapidă ce-i comunică intuițiile sau observațiile culese în timpul plimbărilor sau al meditației și analizei, căci Dufy nu este amator de formule, chiar dacă pentru unii arta sa este dezvoltarea unei găselnițe plastice cu iz decorativ. El are o viziune clară a problemelor plastice și a soluțiilor tehnice, fără să fie un om de sistem. Opera sa este un efort spre lumină. Spontaneitatea sa se hrănește din ezitări. N-a realizat nimic decât după lungi meditații. Deși pictura sa poate să pară încântătoare dar facilă, poetică dar stereotipă ca stil într-o epocă caracterizată prin metamorfozele artiştilor, seducătoare, dar legată de modă, totuși Dufy, “ținându-se departe de mișcările estetice, cu o modestie care nu disimulează un oarecare dispreț față de teorii, adaugă la lecția contemporanilor såi comentariul unui spirit cu gust pentru experimental și știind să salveze farmecul accidentalului” （Jacques Lassaigne).
Dufy este îndrăgostit de concret, detestă elocvența, ceea ce e gratuit, imprecis, ermetismul, chiar şi ființele imaginare au la el o incontestabilă prezență. El transfigurează anecdoticul. Opera sa se poate concentra la câteva linii sau poate acoperi spații vaste. Este dominată de semne.
Dufy nu încearcă să reproducă aparența unui obiect sau a unei ființe ci echivalentul său. La el semnul are valoare în sine, ca o hieroglifă vie prin care este redată din câteva trăsături de penel ideea de om, animal, sau pasăre. În același timp el folosește o perspectivă, inversă, mentală, ce dă o pondere egală elementelor alese de pictor ca reprezentative chiar dacă acestea se află la distanță. Nu mai este perspectiva tradițională de tip renașcentist cu punctul principal situat la nivelul solului ci o privire din înalt, dintr-un fel de zbor al păsării ce cuprinde totul exaltând dominantele naturii și luminând obiectele central. Atmosfera capătă statut de fond ce învăluie obiectele împrumutându-le din propria culoare dominantă.
Simplificând notațiile, Dufy consideră că dacă s-ar dori reprezentarea detaliilor dintr-un peisaj ca motiv ar trebui să iasă un tablou cât un hectar. Dar sintetizând elementele într-un joc al ritmurilor și accentelor sau alterațiilor ca în muzică se reușește a se ajunge la întruchiparea viziunii pe pânză. La el formele nu mai strâng între contururile lor culoarea care după părerea lui Dufy persistă în privire și după ce desenul s-a pierdut în atmosferă. În același timp se folosește cu abilitate de lecția universală a picturii ca obiectul și ce se află în jurul lui să-și împrumute unul altuia din culoarea dominantă sau din cea complementară pentru a se exalta și construi reciproc. Grija lui Dufy pentru compoziție depășește stadiul senzației.
El construiește, crează atmosferă, dă lumină cu ajutorul culorii de o deosebită prospețime, situată în planuri ample, uneori neutre, populate cu semne evocatoare de dimensiuni și spațiu.
Cu puțin înainte de a muri Dufy se mărturisea tentat să reia problema culorii dincolo de legea complementarelor. “Mi-ar plăcea să opun sau să asociez culori care nu merg împreună, adică pe care obişnuința noastră cu armonia colorată ne face să le respingem. Dominanta lui este albastrul, care capătă multe și subtile nuanțe, fiecare păstrându-și însă individualitatea. Atunci când pictează seria orchestrelor, él acordă fiecărui intrument o cromatică ce dă în ansamblu senzația de muzică. De altfel gustul lui pentru această artă se datorează atmosferei din copilăria sa.
Cu capul său de bătrân actor englez, cu aerul lui de copil cu sufletul uimit, după cum singur spune, cu tenul lui rozaliu sub spuma albă a părului frizat, Dufy oferea un amestec picant de naivitate aparentă și finețe. Era atent la cotidian, pentru că acolo își gǎsea acele teme complicate si animate care îl ajutau “să intre în vorbă” cu ființele și obiectele, care întotdeauna trebuiau să-l pasioneze pentru a ajunge să le ilustreze. Scrupulos, generos, lucid, Dufy îsi explica deseori procedeele tehnice. El știe ce urmărește și este conștient de valoarea sa şi de valoarea altora, pe Picasso îl consideră “un fel de Balzac al picturii”, iar despre opera lui Calder spune că este “uimitoare, odihnitoare, sănătoasă… este pentru arhitectură ceea ce opera lui Erik Satie este pentru muzică”.
Pentru Dufy pictura trebuie să servească unei idei, să traducă o pasiune, fiind totodată o demonstrație plastică și un exercițiu cromatic prin care cele mai abstracte idei devin prezență și sunt redate ca atare de “ochiul artistului ce mângâie formele” şi urmăreşte frumusețea mustind de viață.