Henri Cartier-Bresson: “momentul decisiv” în fotografie

22 august 1908 – 3 august 2004

Cartier-Bresson s-a născut pe 22 august 1908, la Chanteloup-en-Brie/Seine-et-Marne, a studiat pictura în atelierul lui André Lhote și a lucrat un timp în cinematografie ca asistent al lui Jean Renoir.

În 1932, după ce a petrecut un an pe Coasta de Fildeș, a descoperit Leica – aparatul său de de suflet din acel moment – și i s-a declanșat pasiunea pentru fotografie. În 1933, a avut prima expoziție la Julien Levy Gallery din New York. Peste timp mărturisea: “Am avut întotdeauna o pasiune pentru pictură. Când eram copil, pictam joia și duminica, și visam la asta în celelalte zile”.

A trăit intens, a lucrat mult, mereu conștient că “nu există nimic pe lumea asta care să nu-și aibă momentul decisiv”, cum afirma Cardinalul de Retz în citatul folosit de Bresson ca motto al albumului de fotografii pe care l-a publicat în 1952: Images à la Sauvette (“Imagini pe furate”), o minunată incursiune în lumea sa fotografică. Tot aici el expune câteva principii artistice după care se călăuzește în arta sa: sinceritate față de ceea ce simte și luciditate față de ceea ce se întâmplă, renunțarea la apăsarea mecanică pe butonul obturatorului și pregătirea intensă, vizuală, sufletească și intelectuală a fotografului pentru a obține un efect maxim fără a regiza, intrând într-un fel de simbiozǎ emoțională și conceptuală cu evenimentul reflectat și cu publicul, manifestând respect fată de
motiv și de propriul punct de vedere.

“A face o fotografie înseamnă a alinia capul, ochiul și inima. Este un mod de viață”

Dintre toate mijloacele de expresie, fotografia este singurul ce fixează o clipă anume din șuvoiul timpului, o clipă suspendată între trecut și viitor, o clipă nemuritoare, mai ales când ea este personalizarea unei trăiri, unui mod de a fi, de a exista într-un anumit mediu. Personajele portretizate de Bresson sunt surprinse în atitudini sau în contexte ce le caracterizeaza mai mult decât zeci de pagini scrise, și fotografiile lui ating coarda sensibilă și etern umană a generații de spectatori.

“O fotografie, spunea el, este pentru mine recunoașterea simultană, într-o fracțiune de secundǎ, a datelor insolite ale unui fapt divers și a structurării expresive a formelor sale vizuale”.

Pentru Cartier-Bresson aparatul de fotografiat este instrumentul intuiției și al spontaneității, detectorul acelei clipe de luciditate a văzului ce interoghează și decide în același timp. Fotograful trebuie sã se implice în acțiunea sa de încadrare a lumii în obiectiv, prin concentrare, sensibilitate, sens geometric.

“Printr-o economie de mijloce si cu abnegație se ajunge la simplitate expresiva (…) Să fotografiezi este să îți ții respirația și toate facultățile să-ți conveargă spre captarea realitatii tranzitorii, a evenimentului pe care îl recunoști într-o clipită. Mintea, ochii și inima sunt aduse la unison. E un mod de viață”. Dacă pentru Proust viața, adevărata viață regăsită în sfârșit, este literatura, pentru Cartier Bresson este fotografia. La acest mare fotograf care n-a folosit niciodata făcăturile de laborator ci doar imaginea realului în formele sale cele mai pertinente, idea supremă era tocmai păstrarea unei legături permanente cu lumea si cu umanitatea.

La Bresson forma devine conținut, iar părțile compoziției au un spirit si un înțeles ce izvorăște din însăși juxtapunerea lor mai mult sau mai puțin întâmplătoare. El a privit cu acea intensitate ce scoate esența din lucrurile obișnuite, atent la detaliile enigmatice, la spațiul ambiguu. Cartier-Bresson surprinde pe pelicula statică a aparatului de fotografiat formele animate și inanimate în momentul lor cel mai semnificativ din punct de vedere vizual și psihologic: momentul decisiv.

Spunea: “Fotografia este pentru mine descoperirea în viata reală a unui ritm de suprafețe, linii și valorații”, care însă nu se vor compune gratuit în imaginea finală, ci potrivit unei necesități ce nu separa conținutul de formă. Tot el nota că deși compoziția este în mare parte intuitivǎ atunci când declanșezi obturatorul, ea trebuie sã fie preocuparea constantă a unui fotograf. “O fotografie se vede în ansamblu, ca un tablou, spunea el; compoziția este o coaliție simultană, coordonarea organică a elementelor vizuale. Fotograful are presentimentul vieții și trebuie sǎ surprindă în mișcare echilibrul expresiv”.

“Ochiul fotografului trebuie să măsoare, så evalueze în permanență. Noi modificăm perspectivele printr-o usoară flexare a genunchilor, facem liniile compoziției să coincidă prin deplasarea capului cu câtiva milimetri, dar totul cu viteza unui act reflex, ceea ce ne scuteste în mod fericit de-a ne înversuna să facem Artă cu orice chip”. Încadrarea este importantă din start, ea nu trebuie să fie meșterită ulterior, prin montaje ce răpesc viața creației fotografice. “Compasul unui fotograf se află în ochiul säu”. “A fotografia este un mod de cunoastere a humii exterioare și interioare, a echilibrului între aceste doua lumi, care se află în dialog constant, și de altfel nu constituie decât o singurā lume pe care trebuie sã o evocām”, scria Cartier-Bresson în prefața albumului “Imagini pe furate”, 1952.

Cartier-Bresson a fost fotograf independent și a străbătut lumea în lung și în lat, alcătuind o serie valoroasă de fotografii document despre evenimente politice și culturale importante, cu o înțelegere revelatoare a relației dintre oameni și lumea în care trǎiesc. El a cǎutat insolitul cotidianului. “Mergeam toată ziua cu spiritul încordat, căutând să surprind fotografic viul străzii ca-ntr-un flagrant delict, doream mai ales să prind într-o singură imagine esențialul scenei la care eram martor”- mărturisea Bresson. Imaginile sale sunt pline de poezie și uneori de umor, dar cu o notă existențială melancolică. Cum spunea un critic, Bresson “înregistrează adevărul fără pasiune, fără militantism politico-moral, mai mult platonic și epicurean”, dar are un simț estetic deosebit, ceea ce dă lucrărilor sale un șarm franțuzesc de bun gust. Este primul fotograf căruia Muzeul Louvre i-a organizat o expoziție.

Deși a călătorit mult, Bresson nu se consideră un globe-trotter, el încercând întotdeauna să intre în spiritul țării respective, să trǎiască genuin viața locuitorilor ei. Iar pentru a face un reportaj fotografic reusit, Cartier-Bresson crede că nu există rețete standard, ci trebuie så ajungi la conștiința a ceea ce faci, să simplifici eliminând detaliile unui eveniment printr-o operație progresivă în care participă capul, ochiul și inima fotografului, să ştii să alegi ceea ce este adevărat în raport cu realitatea profundă. “În fotografie cel mai mic lucru poate să constituie un subiect important, cel mai mic detaliu uman, poate deveni un leitmotiv. Vedem şi-i facem si pe alții să vadă lumea ce ne înconjoară, ca într-o mărturie, și evenimentul prin el însuși provoacă ritmurile ce organizează formele…

“Trebuie să-i laşi inefabilului întreaga prospețime”, spunea el. Cartier-Bresson “acceptă viața în toată realitatea ei” și este fascinat de ideea de “portret” la care pictorii moderni, se plânge el, se pare că au renunțat după apariția fotografiei. “Ce poate fi mai trecător decât expresia unui chip”, se întreabă, arătând că este greu să captezi adevărul despre o persoană, natura sa profundă, mai ales dacă o cunoști bine, dar “chiar atunci când portretizezi la comandă, oamenii au tendința să se ascundă sub înfățisări ce-i flatează”, negând acuitatea psihologică căutată de fotograf și aflată în raport cu propria structură psihologică a acestuia.

Arta lui Cartier-Bresson are “o magie a onestitătii”, este concizie și sugestie.

Este clasică.