Când se vorbește despre arta americană, imediat vin în minte numele lui Pollock, Warhol, Rauschenberg, Stella, Basquiat sau Julian Schnabel.
Deci, cine este Stuart Davis? În ce curent poate fi integrat? În ce epocă?
Stuart Davis este în primul rând un precursor ce și-a creat un modernism aparte, cu o mare independență de gândire, fără însă să facă școală sau să traseze direcții, alții ajungând la aceleași soluții plastice în același timp sau după el pe căi separate. A folosit găselnițele cubismului sau iconografia pop, avant-la-lettre, a ridicat cotidianul la rang de artă printr-o logică a “spațiului colorat” și cu vocația planurilor sintetice purtătoare de mesaj sentimental și conceptual.
În ultimele decenii, Stuart Davis a început să fie considerat cel mai bun pictor american al generației sale, deși multă vreme a fost ignorat, datorită unui fel de izolare artistică în fata modelor de tot felul.
S-a născut in 1892 la Philadelphia ca fiu al unor oameni de artă. Acest lucru i-a facilitat accesul către o formație artistică, pe care și-a făurit-o la școala lui Robert Henri din New York.
Contactul cu avangarda europeană îl are în 1913 când participă el însuși cu 13 acuarele la “Armory Show”, expoziție unde rămâne foarte impresionat de opera lui Van Gogh, Matisse, Gaugain. Davis asimilează creator influențele de peste ocean, păstrându-și o originalitate americană într-o artă ce prizează abstractul fără a depăși niciodată granițele concretului plastic, ce esențializează și generalizează forme preluate din realitatea cotidiană căutând “expresia cea mai potrivită a ideilor și emoțiilor vieții și ale propriului timp”.
Până la moartea sa, survenită în 1964, Stuart Davis este fidel căutărilor sale și stilului său orientat în sensul unui cubism sintetic, a făcut o arta caracterizată printr-o “uimitoare continuitate”, în care nu există repetiții sterile ci reinterpretare, variațiuni, ca într-un concert de jazz, muzica sa favorită. “Noul – scria Davis în 1956 – nu este o descoperire ci o regăsire”.
Deși american get beget, prin naștere și trăire, el s-a considerat mereu un outsider, “forțat de circumstanțe sa trăiască în deșertul artei americane deși spiritual se simțea european, mai ales francez. Davis este sofisticat și privește adânc și cu obiectivitate cotidianul cel mai accesibil, citadin, comercial, căutând sa descopere sensurile expresive ale picturii descriptive. După el, miezul chestiunii nu este CUM SA PICTEZI ci CE SA PICTEZI.
În 1943, Davis enumera lucrurile care l-au inspirat în afară de alte creații artistice: “obiectele americane făcute în trecut din lemn și fier, Războiul Civil și zgârie norii, culorile vii ale benzinăriilor, super-marketurilor și taxiurilor, muzica lui Bach, chimia sintetică, poezia lui Rimbaud, călătoria cu trenuri rapide, cu mașina, cu avionul ce a adus noi și multiple perspective, anunțurile electrice, reclamele publicitare, peisajul și bărcile de la Gloucester, Massachusetts, obiecte de uz casnic de 5 și 10 cenți, filmele și radioul, pianul fierbinte al lui Earl Hines și muzica neagră de jazz în general”.
Arta lui este de fapt mereu bazată pe întâlnirea-impact dintre artist si lumea înconjurătoare. Iar cele enumerate mai sus nu au fost reproduse de pictor în imagini grafice ci ca resorturi dinamice ale unor neașteptate analogii plastice. Aici se vede factura gândirii sale de tip american, cu inspirație în diverse sfere ale socialului: de jos și de sus, dar și apetența sa pentru arta europeană, în care, la Braque și Picasso a găsit germenii cubismului său sintetic, ai folosirii literelor pe pânză, pictate și nu în colaj, al juxtapunerii de obiecte în naturi statice ce redimensionează banalul, ca în seria “Mixerul” /”The Eggbeaters” din 1927 sau “Mică Enorma Natura Statica”/”Little Giant Still Life” din anii ’50.
În această ultimă lucrare, Davis își manifestă obiectivitatea opunându-se subiectivității expresionist-gestuale la moda pe atunci printre pictorii noului val al școlii new-yorkeze, cum ar fi Gorky, De Kooning, Pollock. “Tablourile sale înfățișând chibrituri pot fi în mod facil asimilate Pop-Artei, dar Davis a negat situarea sa printre precursori, spunând ca obiectele de uz casnic/comun erau pentru el “puncte de plecare pentru invențiuni formale și transformări de semnificație și identitate”.
Se spune că Davis ținea în permanență deschis televizorul, cu sonorul coborât la minimum și oricât de straniu ar părea acest lucru pentru un fanatic al jazzului și muzicii în general cum era el, este totuși de înțeles pentru însuși structura psihologică, de planuri suprapuse și reduse la esență dar păstrând contururile realului, a artei sale.
Stuart Davis a realizat și picturi murale în anii ’30, a fost directorul Uniunii Artiștilor Americani și ca artist cu vederi socialiste a vrut să se ocupe de reforme sociale prin Proiectul Federal în sprijinul Artei deși afirma deseori ca “arta nu este politica, nici servitoarea politicii ci o categorie independentă a activității umane”.
Stuart Davis rămâne în memoria artei americane și internaționale ca un modernist ce nu și-a trădat niciodată principiile, greu de circumscris unor curente, bine înfipt in epoca sa, cel mai original pictor din generația sa.
