Pentru Kandinsky un tablou se poate citi ca o partitură muzicală. Culorile și umbrele lor își au propria vibrație, împreună pot sa devină concerte simfonice. Ascultând o operă de Wagner, Kandinsky marturisea că îi trecuseră prin fața ochilor toate culorile din lucrarile sale.
“Am văzut toate culorile mele în spirit, dinaintea ochilor mei. Linii sălbatice, nebunești aproape, se desenau în fața mea.”
“Felul cum auzim culorile este foarte precis. Culoarea este claviatura, ochii ciocanele iar sufletul pianul cu multe corzi iar artistul este mâna care în mod voit face sufletul să vibreze cu ajutorul unei note sau alteia. Este evident că armonia culorilor se poate baza doar pe principiul că trebuie să atingi voit conștient sufletul omului. (Kandinsky, “Efectul Culorii”, 1911)
„Împrumută-ți urechile muzicii, deschide ochii spre pictură și nu te mai gândi! Doar pune-ți întrebarea dacă lucrarea te-a ajutat să cutreieri o lume până atunci necunoscută. Dacă răspunsul este da, ce vrei mai mult?“
Vasilij Vasilievici Kandinsky s-a născut în decembrie 1866 la Moscova. Era fiul unui negustor de ceai originar din Siberia, de lângă granița cu China. În familia sa există strămoși mongoli dar și germani, și Vasilij învață de copil limba germană, fapt care va determina ulterior alegerea țării de adopție.
În adolescență studiază pianul și violoncelul la o școală cu profil umanist din Odessa. Această formație muzicală, precum și interesul părinților pentru muzică vor înrâuri felul cum concepe arta. Multe din picturile sale au titluri muzicale: “improvizații”, “impresii”, “compoziții”. Cartea sa din 1912, “Despre Spiritual în artă” este un îndrumar prețios pentru înțelegerea picturii sale non figurative.
Începând cu 1886 urmează cursurile facultății de drept și economie politică a Universității moscovite. Evenimentele tinereții sale se regăsesc în lucrarea autobiografică “Privire spre trecut”, unde își amintește de primul contact pe care l-a avut cu universul satului, cu elementul popular ce i se dezvăluie cu farmecul și bogăția decorațiunilor caselor și veșmintelor țăranilor din nord, în cadrul unei misiuni studențești de cercetări etnografice. Contactul cu arta impresioniștilor a fost însă hotărâtor pentru viața sa. Acest moment-cumpănă s-a întâmplat în 1896, cu ocazia unei expoziții dedicată la Moscova maeștrilor francezi ce eliberaseră pictura de jugul obiectului, al motivului exterior picturalității însăși. Arunci hotărăște să studieze pictura, drept pentru care pleacă la München unde se înscrie mai întâi la Școala lui Asbe, apoi la Academia de artă unde este elevul lui Franz von Stuck, maestru recunoscut în domeniul predării tehnicii desenului. Este coleg cu Klee, și între cei doi artiști se va naște o prietenie mai ales când vor colabora la fundamentarea Expresionismului german propovăduit de “Călărețul albastru” , mișcare inițiată de Kandinski și mai târziu, când vor fi amândoi profesori la Bauhaus-ul din Weimer, formând alături de Jawlenski și Feininger grupul celor “Patru albaștri”.
Încă de tânăr, Kandinski a fost inițiatorul unor mișcări artistice. Avea 30 de ani, cãnd a suferit impactul artei, iar la 35 de ani el fondează deja grupul Phalang, preocupat să organizeze expoziții de pictură dar și să educe în spiritul noii viziuni plastice. În 1901, Kandinski își deschide propria școală de desen, unde predă timp de mai mulți ani.
Lui Kandinski îi place mult să călătorească. Încă de mic, vizitase împreună cu părinții săi Italia, unde revine în 1903 la Veneția, sedus de farmecul orașului lagunar, de construcțiile mărețe, între care îl impresionează cu precădere catedrala San Marco, cu minunatele sale mozaicuri. Vizitează apoi Austria, Olanda în 1904, Tunisia în 1905, revine în Italia în 1906 și în același an se instalează la Paris, unde va locui un an. În aceste ultime călătorii este însoțit de Gabriela Munter, o fostă elevă de-a sa, cunoscută în 1902, care îi va fi tovarășă de viață timp de paisprezece ani. Este o perioadă de creație febrilă, de asumare a artei moderne, de participări regulate la Saloanele de Toamnă pariziene. Expozițiile expresioniste ale grupului “Die Brucke” de la Dresda sau cele secesioniste de la Berlin, Saloanele Independenților din capitala Franței s.a.m.d. În același timp păstrează legături strânse atât cu artiști ruși prezenți în orașele europene, cât și cu reviste editate la Moscova, unde își publică în 1903 o culegere de xilogravuri intitulată: “Poezia fără cuvinte”.
În 1909 fondează “Noua asociație a Artiștilor din München” și devine președintele acesteia. În 1910 îi întâlnește pe Franz Marc, August Macke și pe Klee, cu acesta fusese coleg dar personal se cunosc doar acum. Până la acea dată, activitatea sa de plastician trecuse prin mai multe etape, o perioadă impresionistă între 1900 si 1905, una fauve în 1906, una poetică în 1908, peisajele din vis. Din 1911 până în 1914, Kandinski abordează abstracțiunea dramatică. Drumul fusese deschis în 1910 de prima sa operă non-figurativă: “Acuarela abstractă”.
“Simțeam din ce în ce mai acut că dorința intimă a subiectului este cea care determină în mod imperios forma…în mine simțeam cum se operează o distanțare între receptarea naturii și receptarea artei, până când am privit aceste două domenii ca pe două entități absolut distincte” mărturisește Kandinski. De la ductul aplicat cu cuțitul în tușe prelungite, bine construite, la obiectul imaginar, produs al reveriei sau al visului până la tablourile în care violența gestului și a culorilor se combină ordonând haosul sub impulsul unor necesități interioare, al unor automatisme induse de forțe misterioase din adâncurile individului și din neștiutul cosmosului, traiectoria lui Kandinski este de captare a “spiritualului în artă”, asa cum sună și titlul cărții sale, publicată în 1912 la München, de editorul Piper.
În timpul Primului Război Mondial, Kandinski petrece un timp în Elveția, iar după Revoluția din Octombrie se întoarce în Rusia, unde ocupă o serie de posturi oficiale importante în cadrul Comisariatului pentru cultura maselor și al Atelierului de Creație, ocupându-se intens se reorganizarea muzeelor din provincie și fiind primul director al Muzeului de artă din Moscova, numit în 1919. Îi apar articole in revista moscovită “Viață culturală”: Muzeul culturii plastice, Marea Utopie, Pași făcuți de artele figurative în politica artistică internațională. Deși din 1921 devine vicepreședintele Academiei Ruse de Științe Artistice pe care o fondează împreună cu Petr Kogan, viziunea lui non-constructivistă, non suprematistă, poziția sa favorabilă autonomiei artei, vis-a-vis de politică, precum și ostilitatea crescãndă a noilor guvernanți bolșevici față de noua arta îl determină să se reîntoarcă la Berlin.
Din 1922 Kandinski este profesor la Bauhaus, mai întâi la Weimer, apoi din 1925 la Dessau. Expresionismul său abstract începe să capete o rigoare aproape geometrică un echilibru static al circumferințelor, dreptunghiurilor, triunghiurilor, formate de întrepătrunderi de linii dinamice, colorate, hiperbolice. Titlurile subliniază starea inefabilă poetică uneori romantică a unor lucrări. “Elan temperat”, “Seninătate”, “Fluiditate imponderală”.
În 1926 scrie cartea “Punct și linie în raport cu suprafața”. A traversat perioada “arhitectonică” a creației sale ce durează până în 1924, urmată de perioada “Cercurilor” până în 1925, și de cea “romantică sau concretă” după această dată. El eliberează forma în tablou, abandonează orice referință la lumea exterioară, reală, încearcă să configureze imagini ireale, căutând puritatea vibrațiilor unei lumi inedite pe care vrea să o investigheze plastic cu simț poetic și spirit științific. El vrea să descopere vectorii culorilor, să fie super-imaginativ și în același timp să aibă o tehnică riguroasă. La Bauhaus, Kandinski a predat arta monumentală, desen. Max Bill își amintește de cursurile lui: “Elevii trebuiau să deseneze după o natură moartă compusă din cele mai diverse elemente fără însă a încerca să copieze realitatea ci să sesizeze liniile de forță ale fenomenului în ansamblul său, structura sa intimă. Klee avea mulți elevi, Kandinski doar foarte puțini. Accesul la arta sa părea mai dificil decãt la cea a lui Klee, care părea să ofere o compensație la atitudinea raționalistă a elevilor școlii.”
În 1933, școala Bauhaus care funcționa în acea perioadă la Berlin, este închisă de naziști, lucrările multor artiști moderni sunt proscrise, vândute, criticate ca fiind artă degenerată. Printre aceștia se numără și Kandinski. Pictorul se mută în Franța, într-o suburbie a Parisului, Neuilly sur Seine, unde moare în 1942 de scleroza cerebrală. În tot acest timp, Kandinski, deși ajuns la vârstă înaintată este tot pe baricadele creației, ale participării la expozitii internaționale, mai ales cele organizate în America, unde expune din 1923, când de fapt după cum îi stătea în fire, devine Vice-președintele Societății Anonime fondată de Duchamps și Man Ray. Călătorește. Pictează. Face prietenii: cu Miro, Mondrian, Magnelli. În 1939, devine cetățean francez. Publică volume despre “Spiritualitatea în artă” este activ până ce boala îl îngenunchează în Iulie 1942.
“Expresiile care iau formă în interiorul meu într-un mod particular și încet, dupa primele schițe le examinez și le lucrez din nou într-un mod aproape pedant”.
Despre Kandinski se spune că a fost cel mai subtil dintre coloriști, artistul antinaturalist care însă nu s-a ridicat contra naturii ci a redării acesteia fidel si insensibil. Vibrația Expresionismului său este pictură pură, formele libere de încătușarea formei, muzicalitate aprinsă a unei sensibilității fecunde, în care bucuria dramatismul liniei se conjugă în ritmuri cosmice și telurice. Kandinski este un artist complex, care încă dialoghează cu arta contemporană la timpul prezent.
Verdele este culoarea cea mai caldă existentă. Nu se mişcă, nu exprimă bucurie, tristeţe, pasiune…
Compoziția I (1907) – Compozitia X (1939) au fost pictate pe parcursul a trei decenii (o parte dintre ele fiind distruse în timpul războiului – azi se păstrează câteva schițe și fotografii ale acestora). Este o colecție monumentală, aspirând – într-adevăr – la statutul de “Simfonie” vizuală de referință pentru sfarsitul de mileniu 2. Spre deosebire de acestea, “Improvizațiile” lui Kandinsky sunt comparabile, grație dramatismului lor, cu piese concertistice. In 1911 pictorul l-a ascultat la Viena pe Schoenberg (si în doua zile a pictat Impresia III/Konzert). Shoenberg este muzicianul care avea sa-i devina “tovarăș de arme” în lupta pentru distrugerea barierelor dintre arte. Întâlnirea lor magistrală avea terenul deja pregatit: în 1909, Kandinsky scrisese textul unei drame muzicale (“Sunetul Galben”) – „Scena devine treptat saturată de o culoare roșie, rece, care devine tot mai puternică și încet se face galbenă”, iar în 1910 Schoenberg scrisese libretul operei “Mâna norocoasă” – „În fundal o culoare albastră, moale, ca de cer, mai jos, în stânga, aproape de pământul maro-strălucitor o deschidere de cinci picioare prin care lumina galbenă a soarelui pătrunde si se împrăștie pe scenă”.
