Henry Moore poate fi considerat cel mai mare sculptor britanic contemporan. Confrații săi din aceeași generație sau mai tineri decât el subliniau adesea influența lui asupra artei secolului XX în general și a sculpturii în special.
Moore face parte dintr-o tradiție umanistă, cu rădăcini istorice adânci, ce ajung în timp la Michelangelo și la sculptura antică, în care natura este imbold și sursă a inspirației. Opera sa este marcată aproape în întregime de convingerea că “originea sculpturii se află, fără îndoială, în primele impresii pe care omul le-a avut în fața spectacolului pietrelor monumentale izolate în mijlocul peisajului” cum spunea el însuși.
Un fotograf spaniol care l-a vizitat în anii 1970 la reședința sa din Much Hadham a fost uimit de simplitatea casei, a cărei decorațiune interioară consta doar din tavi pline cu obiecte adunate din natura: pietre, scoici etc. Într-o grădină uriașă hoinăreau turme de oi (animalele favorite ale sculptorului) în vreme ce Moore lucra în diferite pavilioane, consacrate fie desenului, fie sculpturii. În altele, își mai amintește Carlos A. Schartz, erau înmagazinate sculpturi monumentale, reprezentând în general siluete umane, care fuseseră expuse în diferite părți ale lumii și purtau în textura lor amprenta mângâierilor și nenumăratelor atingeri ale vizitatorilor.
Moore a murit la 88 de ani, în 1986, și toată viața a avut spiritul practic al unui artist ce s-a ridicat de jos pe scara socială, ajungând chiar, în ultima parte a vieții sa fie foarte preocupat de aspectul comercial al reușitei în artă. Talentul i-a fost dublat de un panteism natural și de o tehnică plastică bine stăpânită iar aspirația sa artistică se poate considera a fi, cum spunea un critic, ” dorința clasică de a elibera silueta prizonieră în blocul de material, mai curând decât plăsmuirea unei noi realități acolo unde nu exista înainte nimic”.
Henry Moore s-a născut pe 30 Iulie 1898 la Castleford, o localitate minieră din ținutul Yorkshire. Tatăl sau era miner și activist sindical cu vederi socialiste. Henry a fost bursier la școala locală, încă de mic manifestând înclinații artistice, dragostea sa pentru sculptură născându-se ca urmare a unor lecții despre catedralele gotice și Michelangelo. De la început a fost atras de reflectarea în artă a aparențelor realității, folosindu-se de arhetipuri fundamentale și încercând să realizeze o sinteză între latura experimentală a creației artistice și demnitatea monumentală a spiritului clasic.
În primii ani ai marelui război, lucrează ca învățător la el în sat, după care se înrolează în 1917, dar, rănit în Franța este repatriat. În 1919 se înscrie la Școala de Arte Frumoase din Leeds, iar în 1921 primește o bursa de studiu la Colegiul Regal de Artă din Londra, secția sculptură.
Moore ia contact cu arta africana și cu cea contemporană, Cézanne, Gauguin, Matisse, Kandinsky, vizitează muzeele si rămâne profund impresionat de culturile egipteană, etruscă, pre-columbiana, precum și de sculptura arhaică. Începe să-și creeze un stil propriu, influențat si de sculpturile lui Gaudier-Breska si Jacob Epstein.
În 1922 începe seria de lucrări “Mamă și fiu”. Tema maternității, a cuplului, a fost de altfel des prezentată în opera sa. Anii 1920 și ’30 sunt pentru Moore poate cei mai fructuoși, mai plini de realizări artistice de mare ținută. Cu toate acestea, avangardismul său trezește mai ales reacții violente în societatea engleză a timpului. Criticul ziarului “Morning Post” îi considera opera imorală, iar Asociația Foștilor Elevi ai Colegiului Regal cere demiterea lui din postul de profesor pe care îl ocupa la acea vreme la Școala londoneză de sculptură. Moore își continuă însă traiectoria avangardistă, devenind în 1930 membru al grupului “Seven and Five Society”, alături de artiști precum Ben Nicholson si Barbara Hepworth, iar în 1933 intră în asociația “Unit One”, condusă de Paul Nash.
În a doua jumătate a anilor ’30, Moore își definește stilul ce-i va aduce celebritatea: sculpturile găurite, în care se simte ritmul fluid al organicului, în forme sofisticate și simple totodată, senzuale, lirice, misterioase – o sculptura aeriană, deși nu are nimic din imponderabilitatea unui Calder, ci este străbătută de aer prin găurile perforate în material dinadins de Moore. “Pentru mine, spunea el, gaura nu este o simplă gaură rotundă, ci traversarea pietrei dintr-o parte în alta, ca o revelație, un efort mental”, o întrepătrundere a materiei cu cerul, gaura este “forma primordială sugerată, apriorică, pe care piatra o înconjoară”.
Moore vorbea ades despre arta si despre concepțiile sale în materie de sculptură. În 1966, aceste comentarii au fost adunate în volumul “Henry Moore, despre sculptură”. Sunt chei de lectură a operei sale, a viziunii umaniste și antropocentrice care l-a caracterizat. Despre preponderența imaginii femeii în opera sa, Moore spunea: ” Îmi plac femeile și consider mai importantă pentru mine prezența figurii feminine decât a celei masculine, într-un raport de aproape 50 la unul”.
Bărbatul apare doar când este absolut necesar, pentru a sublinia ideea de cuplu, asociat cu universul intrauterin și cu tinderea către stadiul primordial al existenței, precum și ca rege învins ori războinic. Macheta pentru sculpturile sale monumentale este cel mai adesea un modelaj făcut cu mâna ori un grupaj de desene, domeniu unde excelează, mai ales dacă se consideră seria de schițe făcute în refugiile antiaeriene în timpul celui de-al doilea război mondial.
Moore nu a fost adeptul nici unei tendințe plastice în mod special, iar de-a lungul creației a alternat perioade de căutări ale unui prototip abstract cu cele în care tinde spre o anume figurație. Un critic se referea odată la “arhaismul introvertit al unora dintre sculpturile sale ce frizează bestialul, diformul: o regresie în timp, etapele unei evoluții biologice până la regăsirea consistenței enorme a animalelor preistorice. Alternarea plinului cu golul, a lui înăuntru cu în afară, a spațiului concav cu cel convex este caracteristic drumului lui Moore spre o esențializate a artefactului sculptural”.
Recunoașterea internațională a talentului lui Moore a venit mai ales după ce artistul englez a primit în 1948 Premiul pentru Sculptură la cea de-a 24 Bienală de la Veneția. Anii ’40 au fost pentru Moore marcați de expozițiile sale succesive în America, de numeroase premii academice, de comenzi numeroase din partea unor instituții prestigioase, cum ar fi UNESCO, muzee londoneze, pariziene ori italiene, de călătorii în întreaga lume.
Artistul muncea neobosit. Unii detractori îi consideră creația din a doua parte a vieții ca mai puțin reușită. Dacă până atunci el își însușise creativ elementele sculpturale abstracte ale liniei, planului si volumului necesare construcției unei figuri umane de care vorbeau Lipschitz, Laurens sau Pevsner, sub influența lui Arp se hrănește din suprarealism si sporește expresivitatea chipurilor și a suprafețelor.
Importanța socială a operei sale este indiscutabilă. Umanist, el a dat întâietate omului. Opera sa se situează la confluența istoriei, între trecut și prezent, iar conștiința de om modern nu i-a permis să scape din vedere că tradiția se afla la îndemâna sa ca să o violeze fără însă să o uite.
