Tintoretto (1518-1594), marele manierist venețian al secolului al XVI-lea, a pregătit barocul și a pavat drumul spre ‐ismele modernității, cu gustul său pentru dramatic, terribilità și simț al mișcării.
Există o perspectivă accelerată la Tintoretto, un crescendo al liniei pe diagonală, o voluptate a formelor neliniştite, care ar vrea parcă să iasă din cadru, pătrunzând în adâncimea spaţiului sau intrând în lumea privitorului.
Negustorii care răpesc trupul Sfântului Marcu din Alexandria, în tabloul cu același nume, sunt reprezentaţi fugind în partea de jos dreapta a tabloului şi la fel stă să fugă într-un alt tablou prinţesa salvată din ghearele balaurului de Sfântul Gheorghe, călare în plan îndepărtat.
Atunci când pictează Cina cea de taină, Tintoretto, spre deosebire de Leonardo, dă dinamism scenei, răpind din sacralitatea figurilor, în favoarea mişcării. El incorporează în compoziţia sa timpul uman, trecător, faţă de eternitatea în care îşi aşează Da Vinci personajele.
S-a spus despre Tintoretto că a fost superficial şi grăbit din pricina rapidităţii cu care picta, nebun după desen şi totodată îndrăgostit de culoare, el care afirma că vroia să combine în opera sa măiestria lui Michelangelo cu cea a lui Tiţian.
Gurile rele cleveteau că toată graba lui de a acoperi suprafeţe cât mai mari cu picturi s-ar fi datorat faptului că veneţienii cumpărau arta la metru.
Tintoretto şi‐a făcut loc cu abilitate în lumea artei, deşi pe când încă era copil Tiţian îl alungase din atelierul lui pe învăţăcelul ce ameninţa să devină mai îndemânatec decât maestrul său.
Poate pentru a se deosebi de Tiţian, curtat de regi şi împăraţi, înnobilat de Carol al V-lea, Tintoretto nu-şi folosea propriul nume Jacopo Robusti, ci se semna „micul vopsitor”, aluzie la meseria tatălui, şi la propria sa talie.
Era scund, brunet, vivace, întreprinzător şi modest. Talentat la muzică şi la desen. Se odihnea cântând la lăută şi la alte instrumente pe care îi plăcea să le modifice. Bun familist. Existenţa lui a fost săracă în evenimente. A avut opt copii dintre care trei au devenit pictori. Şi-a adorat fiica, pe Marietta, şi a murit la scurt timp după sfârşitul prematur al acesteia.
A rămas în istorie cu o aură de terribilità, deosebindu-se prin temperamentul dinamic de contemporanii săi, Tizian şi Veronese. Şi, într-o epocă în care artiştii se deplasau din loc în loc în funcţie de comenzi, Tintoretto a trăit şi a muncit doar la Veneţia, realizând comenzi oficiale pe teme mai ales religioase sau portrete individuale şi de grup private.
În secolul al XVI-lea începuse epoca de decadenţă a Serenissimei odată cu descoperirea de noi rute comerciale care deplasau ponderea economică dincolo de bazinul mediteranean. Exista totodată pericolul constant al ameninţării turceşti, atenuat oarecum de victoria creştinilor în Bătălia de la Lepant, care însă nu a oprit pierderea treptată a posesiunilor de către Republica Veneţiană..
Noi certitudini şi incertitudini îşi făceau drum în sufletele artiştilor care după apoteoza demiurgică a Renaşterii începeau să-şi pună întrebări despre ce se află dincolo de realitatea cognoscibilă cu ajutorul simţurilor şi raţiunii.
Tintoretto însuşi vroia să exprime inefabilul, inexprimabilul, transcendenţa. Încerca să găsească un limbaj pictural care să comunice conţinutul spiritual al Divinului. Vroia să ajungă la esenţă folosindu-se însă de aparenţele realităţii.
„Cu mare cheltuială colecţiona mulaje în ghips după statui antice sau copii după Michelangelo pe care le studia cu grijă în lumini de intensităţi diferite, în desene puternic reliefate. Totodată făcea copii după Tiţian, atent la culoare, precum şi disecţii pe cadavre pentru a vedea cum acţionează muşchii. Îşi imagina efectul unui tablou şi impactul său asupra privitorului în funcţie de locul pe care urma să-l ocupe”, scrie biograful său din secolul XVII, Carlo Ridolfi în cartea Minunile artei unde descrie artiştii veneţieni contemporani cu el.
Faimoasa sa prestezza, bazată pe o tehnică prescurtată, ce‐i permitea o mare rapiditate de execuţie se datora practicii de la începutul carierei, când a colaborat cu Schiavone la decorarea unor piese de mobilier, precum lăzi de zestre.
Tintoretto era o fire pasională dar viaţa lui a fost destul de aşezată, consacrată cu totul picturii. El reprezintă puntea manieristă între Renaşterea târzie reprezentată de Michelangelo şi barocul rubensian, între terribilita și grandios.
Opera sa a avut nenumăraţi epigoni în pictura veneţiană care însă s-a împotmolit în formulele plastice lansate de artist, folosite stereotip după moartea lui.
Acest virtuos al penelului a trezit în timpul vieţii sentimente contrarii. S-a spus despre el că a fost un „geniu înăbuşit de facilitate”. A fost adulat şi contestat. Chiar acum când opera lui a fost reconsiderată în întregime, când nu poţi vizita Veneţia fără să te umpli de personalitatea lui impulsivă, unii îl socotesc „pompier”.
Tintoretto se îndepărtează de ordinea Renaşterii prin mişcări mai ample, deseori descendente, în compoziţii teatrale, asimetrice, voluptoase, centrifuge, orientate pe diagonală, sau în zigzag, în care vrea să surprindă ritmul intrinsec al formelor.
Se foloseşte de linii sinuoase, de culoarea plină sau vaporoasă, de o lumină ireală, plină de efecte optice dramatice, neobişnuite. Este lacom de spaţiu şi conduce aproape obsesiv privirea înspre infinit, accentuând întotdeauna cea ce-a patra dimensiune în construcţii spaţiale îndrăzneţe. Trupurile sunt opulente, grupurile de personaje – scenografice, perspectiva profundă şi excentrică, stilul plin de pasiune şi dinamism. În general el intensifica contrastul dramatic între natural şi supranatural.
„Specialist în miracole creştine a decorat în Veneţia ziduri întregi cu reprezentări ale episoadelor biblice”.
I se datorează cel mai mare tablou pe pânză, pictat în ulei, din lume, Paradisul din Palatul Dogilor.
Tintoretto priveşte la scena pe care o prezintă într-un moment culminant al desfăşurării ei ca din balcon sau din loja unui teatru, el conduce privirea către centrul psihologic al compoziţiei, către miezul dramei înfăţişate pe pânză.
Artistul are gustul teatralului şi al pateticului. Vrea să-l implice pe spectator în esenţa temei reprezentante care nu este pentru el un simplu pretext al picturalităţii ci are o morală, o învăţătură, totodată cultivă angoasa, misterul, frica, emoţia, Personajele sale sunt surprinse în activităţi dramatice, cu gesturi şi atitudini precise.
Lumina sa ireală este adesea melancolică, dar Tintoretto nu este un sentimental. Există la el o cerbicie subiacentă. O anume asprime. Punctele de fugă multiple sugerează mişcarea. Între tonurile pe care le foloseşte apar tensiuni, evidenţiate şi de linia energică a desenului adesea brutal. Îi plac efectele optice. In manierismul sau viguros el anticipeaza barocul stralucitor.
În decada 1550, în opera lui apar culori mai calde sub impactul artei prietenului său Veronese. Devine mai decorativ mai elegant. În anii ’60 lucrează mult pentru biserici (Madonna dell Orto) şi confrerii (şcoala San Marco) începând decorarea Şcolii San Rocco, care va dura până în 1588, în cele 56 de picturi uriaşe ducând până la ultimele consecinţe stilul său deja matur. În programul iconografic cu o tematică din cele două Testamente pune accentul pe caritatea şi dimensiunea umană a lui Hristos.
După incendiile de la Palatul Ducilor din 1574 şi 1577, Tintoretto a realizat numeroase comenzi pentru autorităţile veneţiene, şi pentru curţile regale de la Praga, Mantova şi Madrid, deşi nu a abandonat niciodată piaţa locală.
Un artist foarte prolific, el a lucrat cu numeroşi ucenici şi artişti, între care s-au remarcat copii săi: Domenico, Marco şi Marietta. Presat de comenzi Tintoretto trebuia să lucreze repede. Făcea fondul din culori uscate fierte cu cărbune, pe care putea picta un chip într-o jumătate de oră.
După moartea lui, la 31 mai 1594, pictura veneţiană, încărcată de stereotipuri, ce i se datorau în mare parte, a intrat într-o epocă de rapidă decadenţă.
Dacă Renaşterea dorise să reproducă cât mai fidel realitatea, fixând legile noului spaţiu perspectival în pictură, manierismul vrea să meargă dincolo de aparenţe în esenţa reprezentării. Să ofere o replică naturii fără să o copieze, fascinată de ritmul intrinsec al formelor. Este ceea ce reușește Tintoretto, cu dinamism scenografic, temperamental și grandilocvent.