8 decembrie 1861 – 27 septembrie 1944
Femeile sculptate de Maillol sunt telurice, umane, linistite, puternice, tăcute, fructe ale pamântului, cu pulpele groase rotunjite ca niște rodii pe linia mușchilor, cu sânii pietroși și fețele de țărănci sănătoase aidoma celor din Roussillonul sǎu natal, cuminți și totodatǎ mustind de senzualitate. Alteori au grația primǎvăratecă a fetelor din Ile-de-France. Nuditatea lor este fie fragilă şi delicată, fie viguroasă.
Atunci când a văzut-o pe Dina Viemy, o tânără rusoaică de 15 ani, Maillol a avut impresia că propriile sale sculpturi prind viață. Modelul era imaginea secretă a etern femininului pe care artistul o purta în suflet și o revela la fiecare lucrare. Era Galatea ce redevenea statuie, sub mâinile iscusite ale sculptorului ce-și începuse cariera ca pictor atras de impresionism, pentru ca la 40 de ani să-și redefinească opțiunea artistică și, adept al clasicismului, să caute în piatră sau bronz propriile justificări plastice. Colaborarea cu Dina a durat 10 ani și a fost extrem de fertilă, Maillol realizând numeroase desene dupa acest model prețuit pe care l-a înfățișat în sculpturi sau desene ale maturității sale creatoare. Ei i se datorează crearea Muzeului Maillol din Paris, unde a reunit lucrări ale artistului alături de tablouri ale lui Gauguin, Dufy, Bonnard, Duchamp, Renoir, Poliakoff și alții. Clădirea, construită în secolul al XVIII-lea și situată în cartierul Saint-Germain, are o fațadă impunǎtoare, decorată cu monumentala “Fântânǎ a celor patru anotimpuri” proiectatǎ de sculptorul Edmé Bouchardon (1698-1762) . Între 1824 și 1840 aici a locuit Alfred de Musset.
În cadrul unui perimetru de 3000m2, amenajat pe criterii muzeistice moderne de arhitectul Pierre Devinoy, expozițiile temporare de artă contemporană se juxtapun colecției permanente, facilitând cunoașterea unor artiști contemporani bine cotati, ca Haring, Kabakov și mulți alții. În anii 1960-’70, Dina a ajutat de altfel mulți artisti sovietici prezentându-le lucrările, pe care le aducea chiar ea din atelierele acestora din Moscova sau Leningrad, în galeria ei din Saint-Germain-des-Prés sau introducându-le pe piața artei internaționale. În 1964 a donat Statului sculpturi ale lui Maillol pentru a fi instalate în Grădinile Tuileries. Dar țelul suprem al vieții ei a fost adăpostirea operei acestuia într-un loc pe măsură. Nu este deci de mirare influența pe care această femeie inteligentă și amatoare de artă a avut-o asupra maturității creatoare a lui Maillol. Ea a fost realitatea care l-a inspirat așadar în anii amurgului său pe cel ce afirmase odată că “natura este înșelătoare și nu trebuie să te lași prea mult ghidat de ea, dar închizând ochii ajungi la adevar”.
Într-o vreme când sculptorii erau păsări rare în menajeria artiştilor de pe malurile Senei, veniți din toate colțurile lumii, Maillol studiază patru ani pictura la Școala de Arte Frumoase, în atelierul lui Cabanel. Este fascinat de arta lui Gauguin, epurată de patos, bine construită din forme fruste, viu colorate, simplificate. În pictură este cuminte, dar în tapiserie excelează, prima sa lucrare de acest fel, Muzica din 1882, inspirată de tapiseriile medievale din Muzeul Cluny aducându-i laudele artistului de la Pont-Aven. Maillol culege cu mâna lui din padure plantele cu care va vopsi lâna folosită la țeserea în rǎzboi. Cam în aceeași perioadă începe sa sculpteze primele figurine din lemn ce au o naivitate plină de savoare și o grație arhaică.
Spre sfârșitul secolului, slăbindu-i foarte mult vederea, Maillol renunță sǎ mai picteze cartoane pentru tapiseriile țesute ulterior sub supravegherea soției sale și se dedică cu totul sculpturii prin care vrea într-un fel să aducă un imn de slavă frumuseții corpului feminin.
“Le Dos de Thérese” (Spatele Terezei), 1929, cărbune, 73 x 55 cm, Musée-Maillol, Paris
Spre deosebire de contemporanul sǎu Rodin, fascinat de detaliul care clădește întregul, pentru Maillol era importantă simplificarea. Dacă Rodin este forța și vibrația clipei fertile, atent la jocurile luminii și întunericului, Maillol face parte dintre acei sculptori atemporali, interesați de plenitudinea, seninătate și echilibrul formei.
În 1900 descoperă statuiile indiene și egiptene cu ocazia expoziției universale, care îl impresionează mult. Iar în 1901 își expune primele sculpturi în galeria lui Ambroise Vollard, care face numeroase copii în bronz, dupa formele de ghips folosit de artist la crearea statuilor. În 1905 primeşte prima sa comandă oficială: un monument închinat lui August Blanqui.
În 1908 un mecena german, contele Kessler îl duce pe Maillol în Italia și în Grecia, de unde acesta revine entuziasmat mai ales de peisajul cu mǎslini ce-i amintea de ținutul natal. Sculptura sa clasicizantă capătă note arhaice și compozițiile devin mai ritmice.
Împreună cu Kessler el elaborează proiectul unei ediții ilustrate a Eglogelor lui Virgiliu, ceea ce îl ajutǎ sa descopere un nou mod de expresie, desenul și gravura pe lemn. Vocația lui de meșteșugar se vede și cu acest prilej, atunci când își fabrică singur hârtia pe care o considera potrivita, asa cum altădată vopsea lâna pentru tapiserii sau își cocea teracotele în propriul cuptor. Înalt, slab, cu barba lungă și albǎ de patriarh, zâmbetul interiorizat, Maillol este un meticulos. Viața lui este calmă. Trăiește retras, indiferent la capriciile faimei, urmând-și vocația neobosit, cu dăruire și modestie. Vara lucrează în micul său atelier din Marly-le-Roi, unde este vizitat duminica de prieteni, iar iarna se retrage în casa natală din Banyuls, lânga mare. Este admirat de intelectualii vremii, între care André Gide, ce scrie despre el în Revue Blanche și Octave Mirbeau care-i cumpără mici sculpturi.
Maillol moare în 1944, la 83 de ani, într-un accident de maşină. După douǎzeci de ani i se fac funeralii naționale.