Giorgio de Chirico face parte dintre acei pictori ce au vrut sa puna bazele unei arte a “viitorului” cum spunea el însuși în 1915. O artă în care “artistul purificat își decantează cu ajutorul intuiției trăirie cele mai intime, revelându-le într-o operă ce devine nemuritoare doar atunci când trece complet dincolo de limitele umanului, ale bunului simț și ale logicii”. Tot pe atunci, Apollinaire îl proclama “‘pictorul cel mai uimitor al timpului său”. Mai enigmatic, mai melancolic, s-ar putea adăuga. Pictura metafizică pe care o promova De Chirico, venind în întâmpinarea eroismului acelor ani sălbatici, dinamici dinainte de primul război mondial, este diametral opusă futurismului și celorlalte curente de la începutul secolului, divizionism, cubism, suprematism etc, fiind însă o precursoare de elită a suprarealismului, prin misterul lumilor stranii pe care le reflectă în culori reținute, clare, saturate, dupa ce le-a explorat cu ajutorul visului și reveriei melancolice.
Giorgio de Chirico s-a născut în 1888, la Volo în Tesalia, Grecia, într-o familie îndestulată. Tatăl său, sicilian din Palermo, era de profesie inginer. Ulterior familia se mută la Atena, unde Giorgio urmează cursurile Școlii politehnice, ce pregătește atât ingineri cât și plasticieni. Tânărul optează pentru artă. Este talentat la desen și preocupat deja de zona crepusculară a realității, cum se vede încă de la primele sale peisaje și marine.
După moartea tatălui său, în 1906, se mută în Germania, unde spiritul său romantic, egoul liric și exacerbat cu o forță a subconștientului aproape mediumatică, este atras și tulburat de școala germană de la München și mai ales de Arnold Boecklin și Max Klinger. În filosofie îl pasionează Nietzsche cu ale sale Așa vorbit-a Zarathoustra și Nașterea Tragediei. Peste ani el se va arăta foarte nietzschean în peisajele sale urbane, mai ales în cele inspirate de orașul italian Torino, unde filosoful suferise un adevarat șoc emotiv în piața Carol-Alberto, înainte de a fi cuprins de nebunie.
Atunci când s-a întors în Italia, în 1909, De Chirico s-a simțit la rându-i profund tulburat de arhitectura rectilinie, populată de statui, din centrul Torinoului, după cum coborând spre sud, la Florența, a fost pătruns de magia enigmatică a acestui oraș plin de comorile Renașterii. Aici pictează în 1910 două tablouri încărcate de misterul viitoarelor sale pânze, Enigma Oracolului și Enigma unei seri de toamnă. Apar personaje stranii, rătăcite într-o lume apăsată de tăcere, suspendată în golul unei spaime neconturate, unei așteptări presimțite, mai apar statui, izvorâte din memoria clasicismului grecesc cu care De Chirico se familiarizase în copilăria sa.
Din anii 1911 începe să expună la Salonul Independenților tablouri inspirate de Gara Montparnasse și este remarcat încă de la debut de Picasso și Apollinaire, pentru corespondențele stranii dintre obiecte, starea de neliniște pe care o trezește în privitor, singurătatea încărcată de mister a spațiului magic din picturile sale, unde o arhitectură epurată și personaje spectrale, statui sau capete de ghips, manechine impersonale și alimente neutre coexistă într-o stare virtuală, plină de premonițiile viitorului ce este în același timp un trecut presimțit, copleșitor.
Atemporalitatea unor locuri încărcate totuși de istorie este evidentă în Piețele italiene pictate în 1912, iar în 1916 Muzele neliniștitoare sunt amplasate într-un decor sideral, dominat în fundal de cetatea Ferrarei considerată de pictor ca fiind orașul italian cel mai metafizic. Tot acest cumul de aparență și ficțiune, real și ireal, frică și tentație, neliniște și suspans sunt datele unei picturi ce incită la analiză.
La Ferrara, De Chirico a fost mobilizat în timpul primului război mondial. Acolo l-a întâlnit pe futuristul Carlo Carrá, căruia îi schimbă viziunea dinamicii picturale într-una ce valorifică valențele staticului. Amândoi încearcă să regăsească magia picturii vechi, în care perspectiva și raportul compozițional dintre plin și gol, rolul plastic acordat obiectelor cele mai simple, puse în valoare cu dibăcie și substrat metafizic joacă un rol fundamental.
Treptat, în tablourile lui De Chirico, demersul său sistematic și intenția totdeauna clară de a construi un univers pictural propriu îl face să alunece într-un stereotip al perspectivelor multipe și divergente uneori nu numai ale spațiului ci și interioare, ale personajelor, ca și într-un abuz de trompe l’oeil. Cu toate acestea, pictura lui este celebră în toată Europa. În 1918 are succes cu expoziția sa de la Roma, iar în 1921 la Muzeul Național din Berlin, unde arta sa devine o sursă de inspirație pentru curentul “Noua Obiectivitate”. Încă din 1919 el era unul dintre liderii grupului “Valori Plastice”.
Lucrează intens, îl obsedează arta marilor maeștri: Botticelli, Michelangelo, Rafael, vrea să descopere mijloace fertile prin care să transpună pe pânză “aura enigmatică a unei a doua realități, a unei realități alternative”.
Uneori, spune De Chirico “orizontul este închis de un zid, în spatele căruia auzim zgomotul trenului ce se îndepărtează. Toată nostalgia noastră pentru infinit se desfășoară în spatele preciziei geometrice a patratului”.
Universul său este suprarealist, totuși pictorul nu s-a lăsat niciodată ghidat de fortuit, de automatismul psihic și visul nu are pentru el conotațiile erotice ce se regăsesc la un Dalí sau Ernst. El va fi considerat de aceștia un precursor, dar, cum era o fire foarte cârcotașă, susceptibil, ironic, și mereu încredințat că nu este apreciat la justa valoare, De Chirico își va renega din 1930 prietenii și vechea viziune picturală, o rupe cu trecutul și se avântă într-o explorare sterilă de noi tehnici plastice, care însă nu ajung la aceea măreție stranie, la acel vid plin de miez, la magia vizuală a unora dintre tablourile sale de început.
Pe atunci, lucrările lui nu erau numai personale, ci premonitoare, ca acea pânză dinaintea razboiului ce-l arăta pe Apollinaire cu fruntea străbătută de un glonț, anticipând practic rana căpătată de poet în timpul războiului, sau tabloul Mister și melancolie a unei strazi din 1914, nostalgic și straniu ca visul din filmul lui Bergman “Fragii salbateci”.
Psihanalism și romantism, doi poli între care izvorăște straniu acea lumină interioară ce animă pentru o clipă angoasa existențială a picturilor lui De Chirico, din tinerețea sa. “Orice operă de artă profundă conține două singurătăți, spunea pe atunci artistul, cea plastică e beatitudinea contemplativă pe care o dă geniul construcției și al combinărilor de forme, cealaltă e metafizica”. Aceasta a dat sens creației pictorului a cărui temă predilectă este alienarea omului în raport cu obiectele familiare ce i-au fost până atunci repere ale existenței cotidiene. O temă pe care a știut să o redea cu talent dar mai ales cu tenacitate în tablourile sale.
“Una dintre senzațiile cele mai ciudate pe care mi le-a lăsat preistoria este aceea de prevestire. Ea va exista întotdeauna, ca o dovadă eternă a nonsensului pe care îl reprezintă universul”, De Chirico, în Misterul Creației, 1938
“Dipingere è l’arte magica… è il guizzo della lucertola immortale sul sasso arroventato della calura meridiana… è l’arcobaleno della conciliazione… è l’alba sgargiante, è il tramonto doloroso, il pomeriggio immobile, è l’ombra lunga, è la luce ferma, convalescenza dei giorno stancato dei meriggio, é la notte pudica che naviga velata tra la nebbia ed i vapori salenti della terra…” (Giorgio De Chirico)
“Certo non era la prima volta che vedevo questa piazza. Ero appena uscito da una lunga e dolorosa malattia intestinale e mi trovavo in uno stato di sensibilità quasi morbosa. La natura intera, fino ai marmi degli edifici e delle fontane, mi sembrava in convalescenza.”
În anii 1950 este interesat de portretele în costume baroce și priveliști din Veneția.
Giorgio de Chirico a fost și teoretician al artei, a scris memorii, povestiri și o operă literară numită L’Hebdomeros publicată în 1929. El își încheie prezentarea cu cuvintele “Pittore classicus sum”. Este un roman fără o narațiune definită, un fel de scenografie teatrală unde se mișcă gladiatori, centauri, generali, păstori populând o lume onirică de felul celei din tablourile lui metafizice. Se mai poate menționa romanul autobiografic “Domnul Dudron, Mic tratat de tehnică plastică” , la “Commedia dell’arte moderna” (scrisă împreună cu Isabella Far) și autobiografia “Memorie della mia vita”.