Flamenco, trăirea mișcării și cântului profund

Ce este flamenco?

Un cuvânt intrat în vocabularul comun a ajuns sinonim cu pitorescul folclor spaniol, deși se referă mai ales la o muzică originară din Andalusia, influențată de țigani și cu rǎdăcini adânci în tradița arabă și ebraică.

Ce este așadar Flamenco?

Când îi asculți pe marii artiști care au adus glorie Cântului, ca Antonio Molina, Rafael Farina, Juanito Valderrama, Lola Flores, Camaron de la Isla sau pe cântăreții anonimi de cante jondo, ori vezi dansul plin de pasiune ce poartă acest nume, simți cum în vocile guturale, în mișcările trupurilor, se articulează viața și moartea, durerea și bucuria, iubirea și ura, toate trǎirile umane în ce au ele mai profund, mai adevărat.

Flamenco este ca natura. În compasul ritmului se simte creșterea și descreșterea anotimpurilor, zilelor, nopților, vârstelor, viața omului întreagă, de la naștere la moarte, omul cu singurătățile sale, cu tristețile sale, cu pasiunile sale sfâșietoare ce se transformă în biruitoare bucurie.

Este o artǎ existențială. Mâinile dansatorului taie aerul împierit în așteptare, brațele se rotesc încet, cu palmele întinse, picioarele lovesc pământul precum copitele taurului ce se pregătește de atac, trupul e mândru, ținut în cumpăna mișcării înfocate, cu grația și fermitatea toreadorului în arenă, înfruntă pericolul nevăzut, aflat poate în propriul suflet împătimit, ochii străfulgeră de sub sprâncenele concentrate.

Dansul este foc, patos, dezlănțuire. Este deopotrivă demonic și angelic. Bailaorul, bailaora trǎiesc dansul în fiecare fibră. Toți nervii vibrează în mișcările lor în care picioare, brațe, mâini, priviri sunt perfect și armonic sincronizate, incorporând uitate gesturi simbolice, moștenite din vechime, înlănțuite cu hotărâre, cu emfază. Fiecare tresărire este parcă o victorie asupra slăbiciunilor ființei umane, care se eliberează din negurile patimii, tristeții, singurătății, pentru a deveni muzică, dans, cântec.

Flamenco este memoria poporului spaniol. Este memoria ancestrală a arabilor, evreilor, creştinilor, țiganilor ce-au trǎit pe pământ iberic. Memorie senzuală și mistică, litanie bizantină, muzică religioasă sefardă, orientală, ritmuri negre africane. Flamenco este emoție pură, sentimente descătușate ca marile fluvii, ca acele ,,rios que van todos al gran mar del morir” cum spunea Jorge Manrique ,,toate viețile sunt fluvii ce se se varsă în marea mare a morții”. Așa, toate viețile se adună în mănunchi, pe strună de chitară, într-un zapateo, în tropotul picioarelor, în bătăile ritmice ale palmelor, în strigǎturile venite din adâncuri de suflet.

Flamenco este un tezaur ancestral de cânt și dans, cu rădăcini etnice variate ce s-au unit într-un trunchi de mare sensibilitate reflectând moștenirea multiculturală spaniolă. În mod tradițional apare asociat cu țiganii, aceștia fiind principalii interpreți şi difuziori. Rădăcinile sunt însă incerte.

Primele manifestări cunoscute apar la sfârșitul secolului al XVIII-lea dar se presupune că forme de flamenco existau și înainte. În general istoria flamencoului este asociată cu articularea în muzică a nefericirii, lipsurilor, nedreptăților din comunitățile marginalizate, hărțuite social.

Se exprimă durerea extremă dar și bucuria explozivă. Blas Infante explica etimologic numele ca provenind din araba vorbită în Al Andalus în timpul Reconquistei: ,,țărani fără pământ sau fugari” fellah mengu erau mai ales maurii ale căror pământuri fuseseră confiscate de Regii Catolici odată cu recucerirea Granadei (1492), dezmoșteniții care în loc să aleagă drumul exilului sau al convertirii se retrǎgeau în comunitǎțile de țigani unde își puteau păstra tradițiile.

Ritmurilor orientale, dar și hinduse sau sefarde li se adaugă în veacul al XVI-lea ritmuri ale populației negre ce oprea în portul Cadiz pe drumul sclaviei care-i ducea pe plantațiile americane dincolo de Atlantic. Cântul lor exprima asprimea vieții în Spania Neagră și deopotrivă speranța, mândria, cu voci guturale, înnecate parcă de plâns, de emọție, de disperare. Este o articulare barocă și tragică. Cu conștiința morții. Un cataclism armonios, cum s-a spus. Versurile simple, misterioase, comunică dincolo de cuvinte. Vocea se rupe sub povara tristeții, apoi reîncepe, cu furie, strigă, cuvintele concentrează tensiunea și plăcerea durerii. Onomatopee, bocete, strigăte sintetizează momente de viață, povești simple, aparent banale dar etern umane, vaiet. Plin de neliniște.

“Moartea ne condamnă la cultură”, spunea Octavio Paz. Flamenco este strigătul împotriva tăcerii. “Ayeo” este strigătul din flamenco care reiterează bocetul universal, interogativ, al omului, această “trestie gânditoare” în bătaia tuturor vânturilor. Un strigăt ce reflectă tensiunea istorică a pământului unde s-a născut.

Flamenco a apărut la mahalaua oraşelor, acolo unde se adună îndeobște așa zisa drojdie a societății. Anonimii ce-au părăsit satul pentru a lucra la oraș. O sărăcime pestriță, defavorizată, ce găsește în dans și cânt puterea de a-și striga disperarea pentru visurile spulberate, atât de aproape de împlinire și totodată atât de departe.

Dansul și cântul sunt eliberatoare. Din adâncuri de suflet cu pasiune vibrează adânca filosofie existențială a unei vieți prea scurte, așezată sub semnul norocului, dornică de iubire, care adesea se pierde sub multele piedici ale fiecărei zile. Nu este de mirare aşadar că în veacul revoluționar al iluminismului se trasează regulile cântului dar și ale tauromahiei cu care flamenco are multe în comun. La sfârşitul veacului al XVIII-ea omul descoperă, conștientizează că nu este singur.

Flamenco este locul unde se întâlnește metafizica cu istoria și a fost alimentat de rasism.

În timpul vârstei de aur a flamencoului, între 1869-1910, muzica flamenco s-a dezvoltat rapid în așa numitele cafés catantes, cafenele muzicale. Dansatorii de Flamenco, cu stiluri diferite pentru bărbați și femei, precum și chitariştii au început să aibă o reputație crescândă. Julián Arcas a fost unul dintre primii compozitori de muzică flamenco.

Chitara flamenco este similară dar mai mică decât cea clasică și descinde din lută. Primele chitare au apărut în Spania în sec. al XV-lea și erau făcute din lemn de chiparos.

În 1922, Federico Garcia Lorca și Manuel de Falla au organizat “Fiesta del Cante Jondo”, un festival de muzică populạră închinat stilului cante jondo, “cântec profund” .

Stilurile de muzică flamenco sunt numite palos pe spaniolă. Există peste 50 de astfel de modele ritmice de flamenco numite și “compás”. Un compás se caracterizează printr-un ritm care se repetă cu accente și bătăi ce alcătuiesc forme muzicale cunoscute și sub numele de toques.

Din “Cante jondo” fac parte mai ales patru palos: Toná, Soleá, Fandango și Seguiriya. Ele formează stuctura ritmică pentru aproape toate celelalte forme de flamenco.

În “cante” nu se improvizează, ci se construiește folosind tradiția. Este rebeliunea vieții contra morții, nedreptății, timpului.

La Soleares, bulerias, seguiriyas textul, melodia, dansul se improvizează pe structuri tradiționale de acorduri și ritmuri caracteristice. În secolul al XVIII-lea în taverne și locante s-a dezvoltat un gen muzical literar și coregrafic. În timpul războiului de independență au apărut cântece și dansuri ca o rezistență politică, ca o afirmare a individualității. În 1856 existau formații care se închiriau pentru a anima petreceri. În 1866 apare pentru prima oară numele “flamenco” la Salon de Oriente.

Şi apoi totul este istorie.

Vezi și:

Mari cântăreți de Flamenco și Cante Jondo (va urma)