25 august 1899 – 24 iunie 1991
Atunci când picta în anii 1940 naturi statice cu pepeni zemoși și rodii, Rufino Arellanes Tamayo păstra în memoria afectivă timpul când adolescent vânduse fructe în piețe din centrul capitalei Mexicului, împreună cu mătușa care îl luase să-l crească când avea opt ani, la moartea părinților săi, indieni zapoteci din Oaxaca de Jerez. Era începutul secolului XX şi tânărul se simțea fermecat de culoarea intensă a veșmintelor, de glasurile robuste ale precupețelor, de trăsăturile lor ferme, severe, rigide, ce aminteau de cele ale vechilor azteci, pe care le va zugrăvi în tablouri ce strălucesc cu personalitate proprie, în ciuda eclectismului şi influențelor plastice, demonstrând o trăire profundă, în spiritul neamului său.
În arta lui Tamayo vibrează fără tăgadă coarda sensibilă a Mexicului, cu acea aspirație către grandoare, cu iubirea de roșu, ca sângele pe care îl vărsau strămoșii săi, pentru a determina soarele să se nască în fiecare zi.
“Mexicanii, afirmă el, nu sunt o rasă veselă ci tragică, printre altele datorită îndelungatei perioade de dominație străină din istoria lor; culorile vii din arta mexicană apar ca o meditație izvorâtă din observarea condițiilor economice din această țară săracă unde oamenii folosesc în general culori ieftine, amestecate cu pământ și calcar pentru a-și picta casele şi obiectele”.
Tamayo “restabilește contactul pierdut cu vechile civilizații precorteziene” spune Octavio Paz, “dezvăluind deseori aspecte negative ale civilizației noastre: bestialitatea umană ce se manifestă cu o ferocitate destructivă, lipsa de solidaritate și nedreptatea, violența și agresivitatea”. Tamayo expune toate acestea cu cruzime, în construcții puternice, armonioase cromatic, în care extremele sunt atenuate de atmosfera picturală profund poetică, recurgând însă şi la un balans expresiv optimist, cu o anume placiditate emotivă, ca în tablourile cu naturi moarte sau astre cerești transfigurate în elemente plastice.
Individualitatea lui Tamayo vine din simțul său pentru culoarea subtilă chiar atunci când tablourile sunt aproape monocrome, sau încărcate cromatic, saturate de armonii bogate, neașteptate, contrastante, sonore, în texturi tactile, lucrate cu acel gust pentru lucrul artizanal ce-i caracterizează neamul.
În opera sa se regăsesc motivele folklorului mexican alături de referințe la viața Mexicului contemporan. Şi toate au acea monumentalitate dramatică cu rădăcini adânci în tradiția țării sale, ce-a izbucnit epic în arta celor trei mari muralişti, Orozco, Siqueiros şi Rivera, artişti din aceeaşi generație cu Rufino, primul care a avut curajul să se rupă de normele lor picturale. Preocuparea acelora de “a produce, mai mult decât orice artă care să fie mexicană și istorică, îi conducea la un pitoresc care le distrăgea atenția de la problemele plastice”, afirmaTamayo, fără să conteste însă calitatea picturii lor, ci doar lipsa de autenticitate, “absența relației între realitate și viziunile care pretind să o exprime. Nu poți fi în acelaşi timp un pictor oficial al unui regim și un artist revoluționar fără să introduci confuzia și echivocul”. Cei trei l-au acuzat că este dezertor, că “a trecut în tabăra adversă, în lumea snob a postimpresionismului european”, că s-a aliat cu pictura abstractă pariziană, care după părerea acestor monumentalişti de factură realistă nu se poate numi pictură.
Spre deosebire de muralişti a căror artă e dramatică și epică, pictura lui Tamayo este prin excelență lirică. El este deschis influențelor plastice ale timpului său, fie că acestea vin din partea unei pictorițe mexicane ca Maria Izquierdo, cu care a trăit în perioada 1929-33, fie prin sintetizarea unor tendințe ale artei contemporane, impresionism, cubism, expresionism, din surse variate: Gauguin, Cézanne, Picasso, Matisse, Miró, Stuart Davis. In acelaşi timp are o cunoaștere solidă a istoriei Mexicului, pe care a aprofundat-o cât timp a lucrat ca sef al secției de desen etnografic a Muzeului de Antropologie din Mexic, unde după Revoluția din 1910 se urmărea clasificarea mărturiilor despre vechile civilizații. Înainte de a intra în această slujbă, la 22 de ani (în 1921), el urmase nişte studii comerciale, în paralel cu cursurile Academiei de Arte Plastice din San Carlos, făcută în secret.
Prima sa expoziție personală în Mexic are loc în 1926 și-i pune în evidență calitățile plastice deosebite, intensitatea poetică a expresiei sale de sorginte tragică, având rădăcini adânci în suferințele poporului aztec, dar şi privirea proaspătă asupra noilor curente în arta europeanå. Publicul este impresionat de expresionismul său realist, sensibil și puternic totodată, acerb şi hieratic, plin de simboluri şi defiguri fantastice, dar lumea artei mexicane este mult prea dominată de cei trei muraliști pentru a-i permite tânărului Tamayo o consacrare triumfală. De aceea, conștient că pentru a-și putea dezvolta arta are nevoie de un mediu artistic deschis tendințelor intemaționale și construindu-și cariera cu grijă, Rufino Tamayo preferă să plece cu banii strânși din vânzarea câtorva lucrări laNew York, împreună cu compozitorul Carlos Chavez. Petrece doi ani în Statele Unite, este sedus de cubiști şi devine un admirator al lui Picasso pe care îl considera “geniul epocii” contemporane. Face cunoștință cu Duchamp, Stuart Davis, Reginal Marsh și expune la The Weyne Gallery și la The Art Center. Perioada cu adevărat fructuoasă pe care o petrece însă în această capitală a noii artei este cea cuprinsă între anii 1934 și 1949, timp în care celebritatea sa va crește, lucru materializat în achiziționarea tablourilor sale de galerii șí muzee importante. Tamayo devine profesor la Scoala Dalton din New York. În 1949, călătoreşte pentru prima oară în Europa unde Muzeul de Artă Modernă din Paris îí cumpără tabloul “Bărbat cântând” (1950), dintr-o expoziție itinerantă prin Franța, Belgia şi Italia. Este reprezentantul Mexicului la Bienala de la Veneția din 1950. Premiile internaționale și comenzile de lucrări se succed neîntrerupt.
În 1952 realizează douå fresce monumentale pentru Palatul Artelor Frumoase din Mexic, unde până atunci activaseră doar Orozco, Rivera și Siqueiros. În 1953 primeşte premiul expoziției intemaționale Camagie, la Pittsburg. Anii ’50 sunt foarte fertili pentru Tamayo, care în fiecare etapă de creație se desparte de cuceririle formale anterioare, lărgindu-şi astfel limitele universului pictural. El are de fapt vocația universalității, ce se resimte în modul cum vehiculează valori absolute, în tablouri unde gândul și gestul creator se unesc sintetic într-o artă transcendentă. Tamayo știe să orchestreze nuanțele, să dea transparență și valoare texturii, sã provoace materia la sonoritáți ample sau subtile, să sugereze sau să accentueze, să fie aspru ori emotiv, ritmic sau dinamic. În marile sale compoziții reprezentând personaje, el se folosește de descoperirile picturii europene în deformarea expresivăva corpului uman, plasat în structuri picturale derivate din pictura murală.
Lecția muraliştilor a fost totuşi bine digerată, căci monumentalul este accesibil privirii şi convingåtor pentru marele public, face ca personajele sale stranii să intre în conștiința spectatorului. Gândirea sa poetică se sprijină pe forme naturale și astrale: păsări, munți, sori, lune, stele, comete, care participă uneori la adevărate cosmogonii. El dă formă unor mituri noi, sprijinindu-se pe o viziune poetică care simplifică renunțând la amănuntele nesemnificative ale realului pentru a ajunge la sentiment. Imaginarul său poartă amprenta influenței pictorilor populari de ex-voto. În compoziții cu acțiune ritmică, dinamică, se confruntă ființe uneori monstruoase, onirice, bine reliefate sau nebuloase,animale feroce, structuri fantastice în care lumina joacă un rol important, este tǎioasă sau filtrată, sugestivă sau magică.
Cu timpul vechile rivalități au fost uitate, Tamayo ce cucerise piața artei Europene și îşi petrecea destul timp la Paris, solicită în 1961 eliberarea lui Siqueiros, (de care-l despărțea ca vârstă doar un an), închis pe motive politice într-o carceră din Mexic. Atitudinea sa a fost dealtfel în mod consecvent una opusă oricărei fome de dictatură, de aceea a refuzat să expună în Spania în timpul regimului franchist iar în 1980 a refuzat ordinul Quetzal oferit de guvernulmilitar din Guatemala: “Nu am acceptat pentru că nu mi-au permis-o ideile mele politice”, afirma el. ”Sunt împotriva regimurilor care din păcate au supremația în multe țări latino-americane. Trebuie să fim solidari cu popoarele care luptă pentru a fi libere și demne”.
Tamayo practică atât pictura de șevalet cât și pictura murală, din această categorie se pot aminti frescele realizate în Mexic: “Muzica și cântecul” (1933), la Şcoala Națională de Muzică, “Revoluția” (1938), la Muzeul Național de Antropologie, etc. sau în alte țări: “Natura și artistul” (1943), la Biblioteca de Arta a Colegiului Hillyer Smith, Northampton, Massachussets, “Bărbatul” (1945), la Universitatea din Puerto Rico, “Prometeu dându-le focul oamenilor” (1957), în clădirea UNESCO, Paris, etc.
Rufino Tamayo s-a născut în pe 25 august 1899 la Oaxaca de Juarez, Mexic.
