„Metoda cea mai fructuoasă şi mai necesară pentru evoluţia mea a fost copierea lucrurilor reale, reproducerea atentă a obiectelor lumii exterioare în toate detaliile lor cele mai minuţioase, individuale şi accidentale. După ce încercam să copiez atent o pietricică, un lăstar al unei plante, o mână, un profil uman sau orice alt exemplu de viaţă organică sau anorganică, simţeam cum mă încearcă o primă emoţie mentală, în acea clipă trebuia să creez, să mă dedau reprezentărilor imaginarului. Astfel îmbinată şi inspirată, natura a devenit sursa mea, drojdia şi aluatul meu. Cred că aceasta este originea adevăratelor mele invenţii, cele existente în desenele mele”. Odilon Redon. A soi-même, journal (1867-1915)
Viaţa lui Odilon Redon a fost în aparenţă calmă. Retras, contemplativ, prieten al pictorilor şi poeţilor de la cumpăna veacului 20, Redon se caută însă fără încetare. Fidel unui drum propriu, obsedat de latura nocturnă a vieţii, şi de enigmele ei, el încearcă să pătrundă în sufletul obiectelor şi plantelor, să „îmbrace ideea în forme sensibile”. A prefigurat suprarealismul si dadaismul.
Redon este unul dintre primii mari pictori ai imaginației și ai inconștientului
Deseori respins la Saloanele de artă pariziene, Redon a tatonat unele terenuri artistice ca sculptura sau arhitectura unde nu a excelat dar care i-au permis să descopere noi unghiuri de abordare a realității în artă. El a avut o evoluţie puţin furtunoasă dar statornică. Nu a creat şcoală – dacă nu ne gândim la influenţa pe care a avut-o asupra simboliştilor şi suprarealiştilor pe care îi precede cu jumătate de secol. Uneori artificial în formularea plastică a ideilor sale, Redon este un artist preţuit de contemporani, având mulţi prieteni scriitori şi artişti.
“Arta pune logica vizibilului în slujba invizibilului”.
Este adevărat că aprecierea lui de către critică a venit relativ târziu, dar atunci nu s-a sfiit să-l recunoască drept unul dintre cei mai interesanţi pictori simbolişti. Lucrările lui sunt incursiuni într-o lume a ielelor, misterioasă şi inefabilă aşa cum sunt şi florile pe care Redon le observă cu ochi de botanist şi le pictează cu mână de maestru, ce dă spiritualitate realismului.
„Copil priveam totul cu atenţie”, scrie Odilon în jurnalul său tipărit postum, în care face o descriere sensibilă a lumii plastice multivalente din a doua jumătate a secolului XIX-lea. Fire romantică, el „căuta locurile umbrite”. Își amintea că trăia clipe de adâncă bucurie când se ascundea în faldurile perdelelor, în “colţurile întunecoase ale casei părinteşti”. Afară putea sta ore întregi întins pe iarbă în vreun crâng al Bordeaux-ului natal – privind cerul, urmărind mişcările şi formele schimbătoare ale norilor, jocul lor ce întruchipa fie Pegaşi zburând sau Icari, Persei, misterioase apariţii crepusculare ce-l ridicau pe aripi de vis şi-l purtau în lumi de basm.
Umbrele îl fascinau şi mai ales felul cum ele prindeau viaţă pe pereţii odăii în clarobscur. Îl iubea pe Rembrandt despre care spunea că dăduse viaţă morală umbrei.
Admira modul în care Delacroix făcea legătura dintre pictură şi muzică, tonurile sale sonore, arpegiile sale cromatice îl încântau, fiind şi el un asiduu cititor al lui Baudelaire, ale cărui Corespondenţe îi arătau drumul de urmat şi în plastică.
Era atras şi de Flaubert dar mai ales de Poe, de care îl lega o afinitate onirică, sedus fiind la rându-i de enigmaticul surâs al nopţii. Misterul morţii îl fascina ca pe toţi cei bolnavi de un secol ce-şi striga agonia cântând „Florile răului”. Tigva lui Yorick în Hamlet este clopotul în care răsună întrebări fără leac şi dangătul ei funebru capătă rezonanţă goyescă în litografiile cu care şi-a început cariera, cum ar fi cele din 1879 „Dans le rêve”.
Contemporan cu impresioniştii, născut în acelaşi an cu Monet, Redon le consideră efortul de captare a „impresiilor” luminoase pe retina pânzei ca fiind „de bas plafond” şi se împotriveşte participării exclusive a simţurilor în pictură, considerând gândirea şi respectiv poezia fundamentale în interpretarea realităţii.
Redon se situează în tradiţia unui Bosch, Arcimboldo, Dürer, Hogarth, Goya, Blake şi lumea lui între vis şi veghe va fi aprofundată de suprarealişti. Aşa cum pentru copilul Redon fiecare obiect ascundea o lume nebănuită de ceilalţi pe care el încerca să o descopere – pentru maturul Redon obiectivul plastic fundamental este de a descrie şi face să trăiască fiinţe neverosimile după legile verosimilului, punând logica vizibilului în slujba invizibilului, supunându-se cu docilitate informaţiilor inconştientului şi făcând psihanaliză „avant la lettre” a realităţii.
Deseori însă Redon păcătuieşte prin tentaţia literaturizării plastice, pânzele lui pierzând în picturalitate ceea ce câştigă în imaginativ, iar limbajul litografiilor este câteodată prea anecdotic ilustrându-i gândirea, ideea poetică, cu o emfază ce văduveşte tocmai misterul scontat, fiorul inefabilului.
Redon scria în jurnalul său: Artistul este zi de zi receptacolul lucrurilor înconjurătoare, el primeşte din afară senzaţii pe care le transformă în mod fatal, inexorabil şi tenace potrivit temperamentului său.
Odilon Redon este un melancolic, el contemplă lumea şi uneori provoacă linia să dea contur disperării existenţiale ce caută refugiu în vis şi visare. Desenele lui au o logică imaginativă, vor să se plaseze ca şi muzica în lumea inefabilului şi în cea a echivocului.
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului nostru se caracterizează printr-o multitudine de stiluri şi tendinţe ce dinamitează viaţa plastică şi unghiurile de interpretare a realităţii. Crepusculul culturii, spleenul fac din tripticul timp, moarte, progres – oglinda mistică a unei perioade ce aclamă public moartea lui Dumnezeu dar renovează iconicul creştin şi cel satanic. E epoca în care Eul exacerbat, afirmat, dramatizat, în agonie sau încercând să se smulgă din marasmul progresului, cufundându-se în interiorul său profund, inconştient, populat de locuri ale neliniştii.
Redon avea 46 de ani când, în septembrie 1886, Jean Moreas publică „Manifestul simbolist” ce impunea un nou mod de expresie considerat de adepţii săi ca fiind singurul capabil să exprime în mod rezonabil tendinţele spiritului creator în arta acelui timp.
Tânărul critic Albert Aurier defineşte simbolismul în pictură într-un articol din Mercure de France, martie 1891. Potrivit lui, opera de artă trebuia să fie ideatică, idealul său fiind expresia ideei, simbolistă, pentru a exprima ideea în forme, sintetică şi decorativă.
În orice caz ca şi în literatura simbolistă, pictura trebuie să aspire spre inefabil, artistul fiind un vizionar ce descoperă condiţia metafizică a modului său de expresie, fie că e vorba de pictură, literatură sau muzică, creând o artă sugestivă. Ne dăm seama de ce simboliştii priveau cu mare respect şi consideraţie opera lui Odilon Redon sau Gustave Moreau, Puvis de Chavannes.
Odilon căuta şi el frumuseţea umană cu prestigiul raţiunii, dar mai ales inefabilul şi misterul, folosind cheia simbolului pentru a afla viaţa secretă a sufletului, esenţa magică a lucrurilor. Dacă pentru Mallarme, prietenul său, „tout l’universe existe pour aboutir a un livre”, pentru Redon universul există pentru a fi descifrat cu ajutorul visului. Simboliştii îi consacră o expoziţie de amploare la Durand Ruel în 1899, care a ajutat la prezentarea operei sale, până atunci receptată de un număr relativ restrâns de admiratori.
André Mellerio într-o prefaţă inspirată la catalogul acelei expoziţii spunea: la capătul acestui secol tulburat de căutarea originilor primare, obsedat de visul prefecţiunilor viitoare, făcând din vicii o litieră a suferinţei opera lui Redon este locul unde poate fi găsit simbolul şi expresia epocii crepusculare a sfârşitului de veac sfâşiat între ştiinţă şi misticism, tulburată de căutarea de sine, oglindă a grandorii şi mizeriei fiinţei umane ce caută cu durere să-şi afle originea şi destinul.
Chiar dacă din punct de vedere plastic, cum spuneam Redon nu ajunge la o desăvârşire a stilului, totuşi arta lui reprezintă un punct de vedere personal şi solid în istoria artei moderne.