„Dacă cerul binevoieşte a-mi mai da zece ani de viaţă…sau măcar cinci, cu siguranţă o să devin un artist adevărat”, a murmurat pe patul de moarte Hokusai. Avea 89 de ani şi existenţa sa fusese în întregime dedicată artei, cu tenacitate, umor şi o frenezie ce justifica numele cu care semnase uneori: Gakyo Rojin – „bătrânul nebun după desen”.
Unul dintre cei mai prolifici artişti ai epocii lui, Hokusai era un neliniştit ce obişnuia să-şi schimbe foarte des numele sau locuinţa. I se cunosc nu mai puţin de 75 de pseudonime şi s-a mutat în peste 93 de case. La naștere în Katsushika, un cartier al capitalei, Edo, a primit numele de Tokitaro, ulterior a folosit mai ales Hokusai la care a adăugat locul natal.
Era încurajat de noua libertate a japonezului de rând ieşit din oprimarea ce-l ţinuse legat de pământ peste două secole, în timpul şogunatului Tokugawa (1600-1867) – care promova valorile tradiţionale şi corsetul religios al confucianismului.
În timpul vieţii lui Hokusai, noua libertate de mişcare se va reflecta în înflorirea unei arte ce se adresa unui public dornic să se bucure de plăcerile vieţii şi descoperea farmecul călătoriei, al peisajului.
Arta era privită ca un meşteşug şi în secolul XVII se dezvoltă gravura inspirată din viaţa reală, din existenţa oamenilor obişnuiţi, numită uki-yo-e, ideogramele componente însemnând: pictura aceastei lumi, a vieţii trecătoare de pe pământ. Traducerea ad-literam ar fi „pictura lumii plutitoare”. Hokusai va excela în redarea acestei realităţi, în care peisajul cel mai caracteristic al Japoniei: muntele şi apa constituie fundalul unor scene de viaţă privite cu umanism şi simţ al umorului de către artist.
Se spune despre el că a fost cel mai puţin japonez dintre desenatorii niponi, folosind în stampele sale perspectiva învăţată din gravurile olandeze introduse pe ascuns în Japonia în perioada de închidere culturală a ţării faţă de restul lumii.
Filtrând influenţele în creuzetul personalităţii sale, Hokusai reuşeşte să fie convingător şi personal, să dezvăluie ingenios varietatea infinită a formelor unei naturi dinamice.
Ca om era încăpăţânat, neliniştit, certăreţ şi ghinionist în viaţa particulară. Ca artist era fertil, capricios, plin de umor şi înţelegere pentru ”comedia umană” pe care o reflectă. Poate fi asemuit lui Breugel.
Stilul său este sintetic, plin de contraste, cu o tehnică simplă. El a eliminat de pe pânză linia orizontului, iar personajele sale sunt privite din unghiuri neobişnuite, uneori chiar din spate sau ca nişte umbre abia schiţate, pierzându-se în atmosfera peisajului. Multe compoziţii sunt descentrate. Îi plăcea să noteze impresia fie de grotesc, fie de sublim. Stările atmosferice. Reproducea cu egală vervă firescul şi miticul, Yin-ul şi Yang-ul.
Graţia liniară a gravurilor lui, supleţea desenului, exotismul culorilor, alternanţa de plin şi gol s-a bucurat de o largă acceptare în Europa avidă în a doua jumătate a veacului XIX să iasă din tiparele academismului rigid.
În general seducţia stampelor japoneze a avut un impact hotărâtor asupra noii picturi. Degas, Monet, Whistler, Tousouse-Lautrec, Bonnard…şi numeroase alte vârfuri de lance ale artei moderne şi-au recunoscut datoria faţă de opera unui Hokusai, Utamaro sau Hiroshige, care au influenţat hotărâtor noua înţelegere a realităţii plastice a tabloului, a interpretării naturii cu ajutorul luminii şi culorii, şi sugerarea unei psihologii a peisajului în funcţie de momentele zilei şi ale anotimpurilor.
Hokusai şi-a scris autobiografie pe când avea 73 ani. „Încă de la vârsta de cinci ani – povesteşte el – am avut mania să schiţez forma lucrurilor. Până la cincizeci de ani am făcut numeroase desene, dar toată opera mea dinainte de şaptezeci de ani nu are aşa mare importanţă. La vârsta de şaptezeci şi doi de ani de abia am învăţat câte ceva din adevărata calitate a păsărilor, insectelor, peştilor şi din natura vitală a ierbii şi copacilor. La optzeci de ani am făcut ceva progrese, la nouăzeci voi fi pătruns şi mai adânc în înţelesul lucrurilor şi la o sută voi fi devenit cu adevărat minunat iar la o sută zece ani fiecare punct, fiecare linie va avea cu siguranţă o viaţă proprie. Toţi cei care vor avea zile vor trăi îndeajuns, îmi vor da dreptate”.
După cum se vede Katsushika Hokusai şi-a manifestat de timpuriu pasiunea pentru desen care nu-l va părăsi toată viaţa. S-a născut în toamna anului 1760 la Honjo Warigesui, în Katusushika din provincia Shimosa, lângă Edo, Tokyo de astăzi. A fost al treilea fiu al unui anume Kawamura Ihiroemu, supranumit Bunsei, deşi probabil tatăl său natural era fabricantul de oglinzi Nakajino Ise, care l-a adoptat în 1764.
Învaţă tehnica nouă a gravurii în lemn în atelierul de Ukiyo al lui Katsukawa Shunsho unde intră la 15 ani şi se specializează în potretizarea actorilor. Semnează Shunro şi face numeroase ilustraţii de carte. La moartea maestrului său în 1792, este nevoit să părăsească atelierul acuzat că frecventa şi şcoala de gravură Kano. Ajunge elevul lui Tawaraya Sori şi se arată interesat de peisajul olandez, pe care îl interpretează în spirit nipon, cum ar fi în cele 12 privelişti ale lacului Biwa din 1796, unde foloseşte perspectiva. Între 1796 şi 1802 a produs peste 30000 de ilustraţii de carte şi gravuri inspirate din tradiţiile, legendele şi viaţa japonezilor.
În 1798 semnează pentru prima oară Hokusai. Anul 1804 este rodnic pentru artist. Devine şi mai cunoscut datorită uriaşului portret al lui Dharma pictat într-un templu pe 240m2.
După 1806 stilul lui devine mai monumental, mai clasic. Ilustrează romane istorice, desenează surimonuri şi începe seria „Munţi şi dealuri”, unde anticipează celebrele imagini ale Vulcanului sacru Fuji pe care le va începe în 1919: 36 de vedute ale Muntelui Fuji. La gravurile pe lemn, culoarea se diminua la un număr foarte mare de copii, de aceea Hokusai o împrospătează şi o schimbă dovedind totodată importanţa luminii. Mai târziu va face 100 de imagini ale Muntelui Fuji (1834), de data asta cu negru predominant şi nuanţe de gri, pentru a-l face cât mai luminos (cum spune în „Tratatul despre culoare” publicat în 1887). 1
Se inspiră din natură dar îşi foloseşte şi foarte mult fantezia şi un dar al sintezei, al esenţialului specific nipon. Liniile curbe libere ale stilului său s-au dezvoltat într-o serie de spirale graţioase ce au adăugat libertate şi eleganţă operei sale ca în „Spiritul Tunetului”.
Era faimos pentru energia şi spontaneitatea geniului său creator, calităţi care au crescut odată cu înaintarea lui în vârstă. În perioada târzie a creaţiei sale a folosit o pensulaţie largă, sacadată şi culori mai sumbre ca în „Muncitori construind o barcă”.
În seria de albume cu desene umoristice numite manga Hokusai, se dezlănţuie sub forma unui desen spontan, notând tot ce-i trece prin minte, adesea fără o ordine sau logică precisă. Aceste benzi desenate cu tentă satirică şi caricaturală, începute în 1814 au fost publicate în 15 volume, dintre dare 13 în timpul vieţii artistului. A lucrat cu înfrigurare şi uriaşă capacitate creatoare până ce un incendiu a distrus o mare parte a schiţelor şi materialelor de lucru în 1839 după care a continuat să lucreze dar într-un ritm mai lent.
Ultimele opere realizate puţin înainte de a muri la 89 de ani în 1849 arată uriaşa sa determinare artistică şi puterea de muncă care îl făcea să treacă peste neajunsurile bătrâneţii.
În 1960, Congresul Mondial al Păcii de la Viena l-a numit maestru al culturii.
În oraşul Obuse din Japonia există un muzeu dedicat operei sale.
- A fost un mare tehnician al picturii, cum se vede în descrierea tonurilor de negru ce pot fi folosite într-o gravură: „Există negru vechi şi negru proaspăt, negru strălucitor şi negru mat, negru luminat şi negru din umbră. Negru vechi trebuie îmbinat cu roşu, cel proaspăt cu albastru deschis, negrul mat are nevoie de alb, pentru cel strălucitor se adaugă un plus de clei, negrul luminos trebuie să aibă reflexe gri”