Amedeo Modigliani, damnatul avangardelor, inuitiv și melancolic

Înger şi demon, personaj tragic al boemei pariziene de la începutul secolului XX, Amedeo Modigliani (1884-1920) aduce în istoria artei o biografie pigmentată de legenda romantică a unui pictor damnat de propria predilecţie pentru viciu şi autodistrugere şi personaje eterice, elegante, manieriste, înnobilate de simţirea liniei.

Acest Modi, cum i se spunea italianului, apelativ ce sugera franţuzescul maudit, blestemat, şi-a şocat contemporanii cu comportamentul său nonconformist, aşezat sub semnul bolii, al drogurilor şi al alcolului, şi a sedus posteritatea cu o pictură profund personală, modernă şi totodată stranie, melancolică, atemporală, în care se simt efluviile poeziei. 

Modigliani a trăit într-o perioadă de mari transformări ale artei, a fost contemporan cu cubismul, la care însă nu a aderat, fiind un spirit mai mult intuitiv decât cerebral, situat pe filiera celor care pictează cu sufletul, ca Van Gogh sau Toulouse Lautrec, sau ca artiştii primitivi ori mistici. În opera sa există şi un sens al decorativului ce-l apropie de art deco-ul anilor 20.

Născut la Livorno în 1884 într-o familie de evrei sefarzi, Dodo cum era alintat, va creşte răsfăţat într-o atmosferă neconvenţională, încurajată de mama sa Eugenia, care îşi dă seama de talentul lui la desen şi îl îndrumă spre studiul artei. Va începe la 14 ani sub îndrumarea lui Guigliemo Micheli, adept al impresionismului italian, după care se va înscrie în 1902 la „Şcoala Liberă a Nudului” mai întâi la Florenţa, apoi la Veneţia. Formaţia sa este însă mai mult empirică aşezată sub semnul unei hipersensibilităţi şi al unei atracţii pentru frumos. Beneficia de o memorie bună şi toată viaţa va declama celor ce vor sta să-l asculta versuri din Dante, Leopardi sau favoritul său Lautreamont şi îşi va arăta entuziasmul pentru pictorii primitivii toscani, iar mai târziu pentru arta africană pe care o va cunoaşte la Muzeul Omului de abia deschis la Paris.

În oraşul de pe Sena va ajunge în 1906, unde arta era în ebuluţiune şi se mai întorcea o pagina în istoria picturii moderne. Se aşează în Montmartre, locul de predilecţie al avangardei. Ia contact cu cercul de artişti din jurul lui Apollinaire, îi cunoaşte pe Picasso şi Jean Cocteau, dar se împrieteneşte cu Utrillo, şi acesta dedat la patima beţiei, în care Modi alunecase, tânăr student în atmosfera frivolă a lagunei veneţiene. Alţi prieteni erau mai ales artişti evrei ca Soutine, Kisling şi Max Jacob. Existenţa sa este plină de excese, criticate de unii din anturajul lui. Eficientul Picasso spunea chiar maliţios că Modigliani umblă beat doar acolo unde este sigur că o să fie văzut. Uneori se aşează în câte un bistrot, pe terasa Rotondo sau la Dome, unde face portrete cunoscuţilor pentru câteva centime desenul sau doar pentru un pahar de tărie. Este ros de ftizie şi sunt prea puţini bani în renta pe care o primeşte de la mama sa, rămasă văduvă după tatăl lui, mic întreprinzător bancar.

Se luptă cu sărăcia, dar, chiar dacă pleacă în 1908 sau în 1912 la Livorno, se va întoarce de fiecare dată grăbit în Parisul marilor tentaţii unde îşi continuă viaţa dezmăţată şi turbulentă. Cunoscuţii privesc deseori cu milă la tânărul frumos ca un Apollo, ce-şi iroseşte talentul şi sănătatea cu atâta inconştienţă. Se mută la Montparnasse, şi îl cunoaşte pe Brâncuşi, care îl va sfătui să se apuce de sculptură, îndrumându-l în tainele pietrei. Lipsit de venituri, Modigliani va folosi nu odată materiale de la casele în construcţie din Paris, pe care le va cizela după aceleaşi linii alungite ce-i caracterizează pictura, o influenţă a artei negre de care se declara îndrăgostit sau chiar a stilului epurat al cicladelor. Începe multe statui dar le lasă neterminate.

Îşi defineşte stilul prin 1915.

În perioada de privaţiuni a Primului Război Mondial se axează aproape exclusiv pe pictură, unde foloseşte stilizări şi simplificări sculpturale, volumele sale constituindu-se din linii pregnante, languroase, elegante, absorbite şi totodată profilate pe câmpuri de culoare unde se simte admiraţia lui pentru Cezanne, fără a avea forţa construcţiei din pictura acestuia, dar incorporând portretelor, graţie şi introspecţie subliniată de ochii voalaţi. Nu agreează peisajul, existând doar unul pe care l-a făcut la Cannes, în sudul Franţei, în stil cubist.

Temperament dificil la beţie, agresiv şi scandalagiu, Modigliani este totodată un bărbat iubit de femei şi considerat generos de prieteni. Poate fi tandru sau demonic, şi peste toate nu-şi poate controla slăbiciunile. Este instabil, nervos, neliniştit, noctambul, poate fi cinic şi taciturn sau nespus de vorbăreţ. Geniul îl ajută să nu fie unul din zecile de neisprăviţi ce umplu străzile Parisului, în căutarea unei identităţi artistice.

Este milos şi nu ezită să-i ajute pe cei săraci cu cât de puţin poate. Îşi alege modelele dintre oamenii simpli, pictează de altfel întodeauna după model, îi pozează cunoscuţi şi prieteni. Sau prietene: sunt cunoscute mai ales două femei din viaţa lui. Englezoaica Beatrice Hastings, din Africa de Sud, îi stă alături un timp deşi relaţia lor este tensionată de beţiile şi agresivitatea lui. 

În 1917 o cunoaşte pe tânăra de 19 ani Jeanne Hebuterne, cu care va avea o iubire plină de pasiune, încărcată de tragismul morţii lui în 1920 urmată imediat de sinuciderea ei din disperare împreună cu pruncul lor nenăscut. Martorii poveştii lor de dragoste au fost înduioşaţi de sfârşitul lor, dar au comentat atitudinea artistului faţă de tânără care oscila de la tandreţe la violenţă. Din legătura lor s-a născut o fată în 1919, pe care au adoptat-o părinţii pictorului, pentru că oficial ea nu fusese recunoscută, Modigliani îmbătându-se zdravăn pe drumul spre oficiul stării civile.

Singura sa personală a avut loc în 1917, în galeria Berthe Weil din Paris: nuduri. N-a durat mult căci poliţia a ordonat închiderea expoziţiei din pricina figurilor considerate indecente, deşi există în ele un sens al absolutului ce le răpeşte din erotism dându-le spiritualitate. Eroinele lui par să tânjească după un sens al amorului sublim, cu pântecul oferindu-se privirii ca într-un imn al fertilităţii, cu ochii întredeschişi, umezi, adânci, ca nişte ferestre către o altă lume, poate mai frumoasă mai echilibrată decât cea în care a trăit Modigliani în sine şi în afara sa. Eleganţa liniei acestui mare desenator le înalţă deasupra vulgarului, le transformă în cariatide ale senzualităţii într-un templul al iubirii.

Seamănă poate aceste languroase fiinţe cu eroinele scriitorului Arnold Bennett, unul dintre primii săi cumpărători. În ultimii ani de viaţă, pe măsură ce decăderea lui fizică era tot mai marcată, cota lucrărilor sale începuse invers proporţional să crească, şi datorită eforturilor unor negustori ca Zborowski. Acesta i-a aranjat chiar o prezentare la Londra în 1919, unde uleiurile lui s-au vândut la un preţ bun. Din păcate, un an mai târziu, Modigliani a murit de meningită tuberculoasă. Anecdotica melodramatică, de multe ori de proasă calitate, a însoţit legenda care s-a ţesut în jurul personalităţii artistului, a vieţii lui până la finalul previzibil. Arta lui nu a avut însă slăbiciunile omului, dimpotrivă, ea străluceşte cu o vibraţie tainică, în culori arse sau delicate, cu transparenţă şi subtilitate a liniei. Nu este o artă care să vrea să demonstreze o estetică ci o artă unde distincţia fină şi preţioasă, contururile austere şi siderale, un anume aer bolnăvicios, paloarea catifelată a figurii amintesc de Boticelli. Stilul grafic şi decorativ, laconic şi murmurat, dulce-amar, liric, cu eleganţă aristocratică şi fără stridenţe, expresionismul latent şi legătura cu tradiţia artei italiene, fiorul modernităţii, totul conferă artei sale profund subiective, nemurirea.