Veneția – orașul canalelor și al pisicilor

Îndrăgostită de propriul chip, Veneţia se priveşte intens în apele lagunei. Decor fastuos al unei întâlniri cu trecutul, oraşul a început sa fie sufocat de turismul de masă chiar din veacul al XIX-lea. Mark Twain îl asemuia unei vietăți asaltate de mii de termite, iar în ultimele decenii această impresie s-a accentuat. Părea că sufletul îi este strivit zilnic sub picioarele miilor de călători care se perindă pe străzi, campi, rii, fondamenta în căutarea unei stări de spirit sau pentru a bifa monumente, am fost, am văzut, am învins.…

Veneţia redevine ea însăşi când se lasă întunericul. Străzile se golesc treptat de oameni şi de prin unghere ies în pieţe lăturalnice zeci de pisici. Câte o bătrână le dă de mâncare în vreme ce alături se perindă, surd, umbrele trecutului. Apa clipoceşte la atingerea unor vâsle invizibile. Sunt oare aievea gondolele ce se strecoară încet pe sub podurile luminate de lună, alunecând către o întâlnire tainică?…

La Veneţia, cuvintele magie, farmec, ireal sunt locuri comune. Realitatea nu-şi poate asuma deplin teritoriile concretului. Sub un soare cotropitor sau în moliciunile amurgului, Veneţia este mereu alta şi întotdeauna aceeaşi. Oraşul aşezat pe 117 insule şi 400 de poduri, străbătut de Canal Grande, Canalozzo cum i se mai spune, a intrat atât de mult în memoria colectivă încât ai impresia că-l cunoşti chiar dacă nu ai fost vreodată acolo. Decor pentru nenumărate ficţiuni literare sau cinematografice, devenită crisalida atâtor vise, Veneţia  este un personaj pe scena propriei istoriei, un oraş enigmatic, sofisticat, labirintic, unde te rătăceşti pe străzi pe care ai impresia că le cunoşti ca în palmă.

Numele de Veneto respectiv Veneţia vine de la triburile preindoeuropene ce au populat zona şi înseamnă străin…venetic. Se spune că ar fi fost fondată de cei ce fugeau din calea barbarilor, de pe Terraferma, sau de locuitorii din Malamocco, Lido. Ori poate sfântul Todaro (Teodor), patron multă vreme al oraşului, nu a ucis ci a îmblânzit pentru oameni balaurul cu multe guri şi braţe al lagunei, le-a arătat cum să întărească pământul cu trunchiuri de copaci, unde s-au ivit ca prin farmec ca’ şi calli, case şi străzi, campi, campielli, corti, palazzi. Mai târziu, oraşul şi-a aşezat la loc de cinste, în suflet şi pe stemă, încă un sfânt, pe Marcu, Evanghelistul, martirizat în timpul lui Nero. Sfânta relicvă a fost furată din Alexandria de doi negustori veneţieni, în anul 826, pentru a nu fi profanată de islamici. De atunci Leul înaripat a vegheat destinul cetăţii Senine, a Republicii care ţinea într-o mână balanţa şi în cealaltă spada, judecând imparţial, potrivit legii,  orice dispută.

Şi totuşi atmosfera este aceea din camera unde lâncezeşte multă vreme un bolnav. Suflu de eternitate şi agonie, de boală, de ameţeală, cum spunea Truman Capote, ca atunci când dai pe gât, dintr-o dată, o întreagă cutie de bomboane cu lichior. Cu aproape un veac şi jumătate în urmă Henry James se plângea că acolo nu a mai rămas nimic de descoperit sau de descris, iar Mary McCarthy constata că nimeni nu poate spune ceva nou despre Veneţia, ceva ce nu a mai fost spus deja de altcineva. Şi totuşi, chiar dacă Veneţia ne invadează intimitatea astăzi prin zeci de imagini în presă sau televiziune, atunci când o pătrunzi, se strânge în sine cu un aer virginal, castă şi păcătoasă deopotrivă.

S-a vorbit despre melancolia Veneţiei, despre orgoliul introspect al unui popor independent. Ingenioşi, vicleni, dar deopotrivă  nobili şi cu simţ civic, caracterul veneţienilor este schimbător precum mareea, şase ore înaltă şi şase ore joasă. Ironici şi caustici, solemni ori serioşi, ceremonioşi sau indolenţi veneţieni sunt un tip aparte pe harta psihologică a Italiei. Aidoma oraşului lor au luat ceva din orient şi ceva din occident, au amestecat răsăritul cu apusul. S-au situat la graniţa şi totodată în miezul culturilor. Dürer spunea că la Veneţia întâlneşti oameni nobili dar şi bandiţi cât cuprinde. Casanova, fiu al oraşului, este un veneţian tipic, cuceritor şi înşelător, bun de gură, sclipitor, răpeşte inimi cu eleganţă. La fel Marco Polo, mai bătrân cu cinci sute de ani, este călătorul intreprid, negustorul abil, scriitorul talentat care descrie lumi mirifice. Si totuşi la fel de veneţieni au fost aceeia care în aprilie 1204 au trecut prin tăişul sabiei Bizanţul, mai cruzi decât vor fi după două veacuri musulmanii cucerind Constantinopulul la 1453 sub comanda lui Mohamed al II-lea.

Nu întâmplător apogeul Veneţiei corespunde perioadei manieriste. Acelui timp îndrăgostit de artificial, alambicat, compus. Un timp aidoma oraşului: cu străzile sale de apă, cu poduri armonioase şi ferestre romanice, gotice sau renaşcentiste ca o caligrafie semeaţă pe casele înalte cu fundaţii înguste. Un oraș cu bisericile sale baroce : o caligrafie vaporoasă, înscrisă de îngeri între mare şi cer. Senzuală, în picturile lui Tiţian, pătimaşă în cele ale lui Tintoretto, sociabilă la Veronese, castă la Bellini, graţioasă la Guardi, ţanţoşă la Canaletto, introspectă la Mantegna, jovială la Longhi, enigmatică la Giorgione, Veneţia seduce ca o curtezană, şi precum faimoasele sale curtezane uimeşte cu îndemânările ei, este muzicală, graţioasă, cultivată, amuzantă, prefăcută, neliniştită, calmă, tulburătoare. Ca şi ele altădată, merge pe tocurile înalte ale gloriei, se ţine dreaptă cu bustul sus, în pofida poluării nemiloase din propria coastă, Marghera, unde potentaţii au instalat o fabrică petrochimică prin anii 1950.

Dar dacă o priveşti atent, vezi sub machiaj ridurile vârstei sale milenare, casele îşi privesc în apele lagunei pereţii scorojiţi, obloanele multor ferestre sunt trase, tinerii migrează spre Terraferma, oraşul îmbătrâneşte inexorabil, uneori pare o carapace poleită invadată de termite. Şi atunci, intri în Muzeul Correr ca să priveşti în faţă trecutul, hărţile cuceririlor ce-au transformat Adriatica în marea Veneţiei, şi oraşul în regina Mediteranei, vezi steagurile înalte ce se purtau în lupte, cufere gata să primească bogăţii în pântece rotofeie, ori jocuri ce uimesc cu modernitatea lor. Situat în aripa napoleoniană muzeul se află chiar în faţa bazilicii, la capătul îngust al vastei Pieţe San Marco despre care împăratul francez spunea că este cel mai mare salon de bal al Europei.  Aşa şi este. Toată lumea pare că dansează. Oamenii şi porumbeii. Senzaţie ce se accentuează în timpul carnavalului, când Măşti costumate în fireturi de epocă ies la plimbare sub oglinda cerului invernal, precum altădată când petrecerile puteau să ţină şi un an. Corsi e ricorsi. Refluxul istoriei lor a început chiar din vremile glorioase.

După descoperirea Americii, veneţieni au trebuit să înghită în sec, să accepte deplasarea polului comercial din Mediterana dincolo de Atlantic. Apoi bătălia de la Lepant, pierderea posesiunilor, scurgerea de informaţii despre sticla de Murano,  şi Veneţia s-a lăsat subjugată de plăceri ca o amantă expertă care se ia la întrecere cu timpul. 

În pofida strălucitoarelor palate, a forfotei diurne pe cele peste 3000 de străduţe înghesuite în 10 km², oraşul a ajuns să fie asociat cu decadenţa şi moartea. „S-a dus viaţa falnicei veneţii” scria Eminescu, sau Wordsworth: „oraşul fecioară, luminos, va sfârşi căsătorindu-se cu marea eternă şi va vedea cum gloria îi păleşte şi puterea i se pierde”. În „Moarte la Veneţia” de Thomas Mann, protagonistul Von Aschenbach îşi presimte sfârşitul: „Cerul era gri şi vântul umed…orice urmă a pământului dispăru în ceaţă…dincolo de întunecata boltă cerească se întindea câmpia mării pustie”. Verrocchio, Browning, Diaghilev şi Robert Wagner au murit la Veneţia.

„Această Veneţie care a fost o republică mândră, invincibilă şi puternică a decăzut pradă sărăciei, uitării şi a decadenţei melancolice ..”, scria Mark Twain la 1869. Si totuşi nimic nu se măsoară cu farmecul acestui oraş singular, ca o hipnoză subtilă. Şi nu întâmplător mult timp a fost primar un profesor de filosofie, Massimo Cacciari.

Despre orice oraş se poate spune că seamănă cu un organism viu, că fazele vieţii sale pot fi comparate cu o existenţă umană, dar mai mult decât oricare altul, Veneţia este carnală. Simţurile sunt mai ascuţite la Veneţia. Oraşul palpită de artă, este el însuşi un artefact. Iar caracteristica acestei arte este mai cu seamă senzualitatea materiei. Picturalitatea care îi deosebeşte pe artiştii veneţieni de sculptoricul toscan de exemplu. Culoarea ca argument suprem în faţa liniei. Emoţia în faţa concepţiei. Lumea lui Tiţian de exemplu este imediată şi empirică, a lui Raffaello este conceptuală şi speculativă. Pentru artistul veneţian lumina şi umbra sunt esenţiale în revelarea formei, iar culoarea este substanţa acesteia în vreme ce la artistul toscan lumina se aplică unei forme date, chemată sculptural să umple un spaţiu. Şcoala veneţiană abordează şi reproduce realitatea cu ajutorul simţurilor. Este atentă la pensulaţie, la calităţile tactile ale culorii.

Oraşul a primit arta bizantină, maniera greacă, cum o numea Vasari,  în forma sa cea mai pură, mai bogată, mai concentrată. Bazilica di San Marco şi comoara sa „Pala d’Oro” din altar o confirmă. O fuziune delicată de decorativ şi descriptiv se vede şi în somptuoasele mozaicuri, în podelele pardosite cu marmură policromă, în încărcătura stilistică abundenă în interiorul şi în exteriorul lăcaşului sfânt peste care a trecut mai bine de un mileniu.

Peste timp Bellini va exploata posibilitatea culorii de a evoca spaţiu şi lumină, madonele sale, chiar hieratice, sunt prelungirea misterului cosmic.

Arta veneţiană datorează calităţile sale oraşului lagunar. Construit pe apă, efectele vizuale sunt schimbătoare, inconstante. Aerul este înmuiat de evaporarea apei şi suprafaţa clădirilor, devenite poroase din cauza sării par gata să fie absorbite de lumină până la dizolvare, contrastele sunt mai violente şi cromatica mai ambiguă.

Pictura venaţiană s-a născut din dialogul dintre tradiţie şi ambient. Fondatorul ei este Paolo Veneţiano în Trecento. Ulterior s-a dezvoltat în cadrul diverselor şcoli care reprezentau breslele şi comandau lucrări artiştilor pentru a fi puse în capelele sau bisericile pe care le patronau. Aşa s-au născut opere nemuritoare. Nietzsche scrie: când caut o lume care să o substituie pe aceea a muzicii mă gândesc la Veneţia. Muzica veneţiană este pe măsura picturii sale. Voluptuoasă şi  emoţionantă. Aici s-au născut Claudio Monteverdi, Antonio Vivaldi.

• 

• 

În faţa cafenelei Florian, locul preferat de adepţii Risorgimentoului italian şi astăzi una dintre cele mai scumpe din oraş, se aud zilnic pe înserat cântări de baluri. Alături, în piaţa cosmopolită, se află turnul San Marco, care s-a prăbuşit în 1902, cu o singură victimă, o pisică şi cele şase cămăşi puse la uscat de nevasta custodelui, şi a fost refăcut înocmai câţiva ani mai târziu. Astăzi turnul, construit iniţial ca far pentru navigatori, apoi clopotniţă, este marca de autenticitate a pieței, alături de bazilică, palatul dogilor, biblioteca sansoviniană şi cele două coloane din Piazzetta San Marco, una purtându-l pe sfântul Teodor, cealaltă leul înaripat al sfântului Marc unde aveau loc altădată execuţiile capitale. Nu departe, mergând din luxosul palat ducal către tristele închisori pe Podul Suspinelor condamnaţii îşi plîngeau trista soartă, și se întrebau cine a pus în gura leului din sala de consiliu scisoarea delatoare sau cum să evadeze, printre puţinii care au reuşit fiind Casanova.

Au trecut însă 200 de ani de când a căzut Republica şi cu ea ultimul doge. Numele vine de la DUX, conducător şi acest primus inter pari trebuia să fie în vârstă pentru a nu acumula puteri, înţelept pentru a conduce imparţial, ajutat de senat şi de Marele Consiliu, şi curajos pentru a birui duşmanii geloşi pe norocul Republicii marinare ce cucerise până în Quattrocento vaste zone din estul Mediteranei şi o mare parte din nordul Italiei.

Nici dogele nu era însă la adăpost de instituţiile statului, mulţi au fost condamnaţi la moarte, la exil sau la orbirea cu tăciuni încinşi. Dintr-o mare putere Veneţia a devenit în Settecento locul preferat de distracţie al europenilor, până când, cucerită de Bonaparte a fost cedată Austriei. Ultimul doge, Lodovico Manin şi-a scos pălăria tradiţională încredinţând-o francezilor: „Luaţi-o, nu voi mai avea nevoie de ea”.

În anii ce au urmat s-a pierdut peste 96 % din patrimoul artistic al oraşului. Proprietăţile au încăput pe mâini străine. Dar treptat Veneția și-a revenit şi astăzi trăieşte din gloria pierdută şi din faima prezentă a celui mai pitoresc loc din lume. Un loc despre care poţi vorbi, cel puţin 1001 de nopţi.