Raffaello Sanzio, dulceața delicată a unui îndragostit de frumos

Încă un articol despre Rafael. De cinci sute de ani se analizeazǎ, se reia sub lupa noilor concepții despre artă opera marelui renascentist. Apar cǎrti, opusuri despre acest maestru al penelului, care îi urmǎrește cu privirea pe vizitatorii de la Vatican sau din alte spații muzeistice unde se păstrează autoportrete ce-i reprezintă chipul fară cusur. O privire seducǎtoare, usor melancolicǎ, contemplativă și totuși pătrunzătoare.

Într-o carte despre ,,Viețile secrete ale pictorilor”, scrisa de Elisabeth Lunday, povestea lui Rafael este tratată mai succint decât cea a marilor sǎi contemporani si rivali, Leonardo și Michelangelo, autoarea americană afirmând chiar cǎ Rafael nu are în lumea contemporanǎ notorietatea de care se bucură aceștia și oamenii își amintesc desigur doi ingeri reprezentati pe cărți poștale sau obiecte de decor fără să lege frumusețea lor pură de tabloul din care figurile au fost extrase: Madona Sixtinǎ de Rafael din pinacotca de la Dresda. Într-un fel, exagerând, are totuși dreptate. Ultimul secol a fost interesat mai mult de investigațiile științifice ale lui Leonardo și de zbaterea michelangiolescă decât de picturile echilibrate, corecte ale lui Rafael, care îi fascinau pe susținătorii clasicismului, precum Winckelmann.

Farmecul și dulceața madonelor sale, echilibrul transcendent al compozițiilor, portretele pline de caracter și senzualitate pe care le-a pictat sunt obiectul admirației dar nu șochează și nu au acea doză de mister care să-l intrige pe omul contemporan, parând că ascund un univers paralel la care doar pictorul are acces și pe care privitorul de astazi se simte obligat să îl pătrundǎ. Rafael, “Apelles din Urbino” cum era supranumit, a redat carismatic poveștile biblice, pe care le-a tradus în termenii romanității clasice, evocând transcendența Sfintei Fecioare într-o normalitate plină de har și grație, așezată într-o scenografie cu elemente de arhitectură sau în mijlocul peisajului a cǎrui realitate potențează realul transfigurat al personajelor sfinte.

Rafael nu a avut nici timpul de care au dispus cei doi rivali faimoși. Leonardo trăiește 67 de ani, Michelangelo-89, Rafael moare la 37 în plină efervescență creatoare, stǎpân pe o meserie bine știută cu o îndemânare plastică pe care și el a demonstrat-o foarte de tânăr, cu precocitatea geniilor. A fost mai ales pictor, deși și-a dat mâna și în arhitectură și chiar arheologie, dar nu a avut versatilitatea și universalitatea abilităților ca Leonardo sau Michelangelo care puteau adǎuga la curriculum măiestrie în domeniul sculpturii, ingineriei și poeziei și voracitatea cunoașterii corpului uman în cercetari amănunțite.

Frumosul Rafael iubea frumusețea estetică, îl interesa mai mult suprafața strălucitoare decât mecanismul de funcționare al angrenajului uman, ca pe Leonardo, și nici nu privea trupul ca pe un ansamblu de mușchi sculpturali precum Michelangelo ci întotdeauna urmărea eleganța unei mișcări, unei priviri, atitudini, cu un demers plastic încărcat de senzualitate. Două atribute îl caracterizează. Eleganță și senzualitate. El este cel mai aproape de “Curteanul” descris în cartea sa de prietenul sǎu Baltassare Castiglione, căruia i-a făcut portretul.

Amant desăvârșit, cel despre care s-a spus că a murit din pricina exceselor amoroase, este mai
mult senzual decât erotic în pictura sa spre deosebire de asceticul Michelangelo la care pulseazǎ o vână intens erotică. Rafael este armonia dintre linie și culoare, fără să o favorizeze pe una în detrimentul celeilalte. Așa cum spunea Vasari, el s-a străduit să-și creeze o manieră proprie, cimentată pe un desen sigur și un colorit agreabil. Totodată are apetența estaticului, chiar si atunci când își pune personajele să se lupte cu focul în Incendiul din Borgo sau să însoțească Alungarea lui Heliodor din templu…în frescele de la Vatican, deși în ultimele sale opere cu compoziții dramatice se simte o agitație interioară care contrastează cu seninătatea stilului sǎu clasic. Acest lucru a fost criticat de Vasari care spunea cǎ fiecare artist trebuie să se conducă potrivit înclinației naturale și nu ca să intre în competiție cu alții, referindu-se probabil la influența lui Michelangelo pe care o resimte arta rafaelescă în ultima sa etapă, dedându-se la virtuozitate tehnică și la încercarea de a înțelege nudul ca maestrul toscan dar lipsindu-se de grația și dulceața ce-i erau firescul. Deseori de altfel a fost privit ca un pictor rece și distant, impus de tradiția academică, iar criticii din secolul XIX l-au considerat responsabil pentru
introducerea în pictură a unei norme lipsite de spontaneitate.

Rafael face parte dintre acei artişti care își construiesc propriul limbaj printr-un proces minuțios de maturizare interioară. Influențele și împrumuturile care se văd în opera lui nu înseamnă renunțarea la propria identitate ci mai curând manifestarea unei atitudini critice și creative care încorporează în propriile scheme descoperirile novatoare ale epocii sale. Se situează în spiritul umanist al Renașterii care revalora gândirea clasică în cadrul tradiției doctrinale a bisericii dar într-o cheie mai mult empirică, terestră, decât metafizică. Artistul ni se arată mereu vibrând și realizând incredibilul echilibru de a găsi forma și imaginea adecvată gândurilor și sentimentelor unei societăți culte și rafinate al cărei interpret perfect a fost. Protejat și admirat de cele mai importante personalități ale timpului său, papi, principi, nobili, intelectuali, artişti el a primit laurii muncii sale în timpul vieții si a făcut ceea ce se asteptau contemporanii lui să facă. A fost cum spunea criticul Venturi ,,dulcele trubadur al umanismului”. Traiectoria sa se împarte în trei faze: prima la Urbino, Perugia si Florența este timpul ucenicii și formării, a doua este etapa romană în care își construiește stilul monumental marcat de întâlnirea cu antichitatea clasică și impactul cu orașul etern și a treia tot la Roma reprezintă deplina maturitate caracterizată prin aspectul teatral si dramatic.

Rafael s-a născut la Urbino pe 6 aprilie 1483 și a murit tot pe 6 aprilie, 37 de ani mai târziu. În acest arc de timp el catalizează cele mai avântate și pure tendințe ale Renașterii Clasice, aflate la apogeu. Pentru Bruckhardt, opera urbinezului putea rivaliza cu arta Greciei clasice și este locul întâlnirii fertilizante dintre antichitate și modernitate. Pentru discipolul său Wofflin deceniile din jurul anului 1500, când Rafael se afla în plină efervescență creatoare, reprezintă arta clasică în esența ei, ca aspirație de a configura normele ideale care există în modelul natural echilibrând contrariile. Realul și idealul, profanul și sacrul, mișcarea și starea, libertatea și regula, spațiul și suprafața, linia și culoarea se întâlnesc în armonia senină a forțelor și tensiunilor.

La sfârșitul secolului al XV-lea, Urbino era un centru cultural important, un focar al umanismului, sub patronajul ducelui Federico da Montefeltro, erudit și bibliofil, la curtea cǎruia a activat și tatăl lui Rafael, pictor minor și poet: Giovanni Santi. Acesta era foarte bine vazut în cercurile înalte ale orașului, unde îl introduce și pe fiul sǎu de copil, care se cizelează astfel într-un mediu rafinat, unde capǎtă acele maniere elegante pe care i le laudă Vasari. Federico, care moare cu un an înaintea nașterii lui Rafael, știuse să se înconjoare de personalități marcante în domeniul stiinței si artelor: filosoful Landino, pictorul Piero de la Francesca, Bramante,
Berrugete și succesorii sǎi au menținut Urbino în constelația orașelor radiante de culturǎ. Aici Rafael și-a căpătat viziunea sa poetică și gravitatea inspirației, iar semnǎtura sa Raphael Urbinas confirma profunda admirație pe care a nutrit-o pentru orașul sǎu natal. Desi tatăl sǎu moare când Rafael are 11 ani, tânǎrul primește primele îndrumări în pictură de la acesta apoi de la Timotea Vitti, artist format la Bolonia și influențat de școala francezǎ.

La 14 ani se mutǎ la Perugia unde intrǎ în atelierul lui Pietro Vanucci, numit Perugino. Locul pe care acesta îl ocupă în evoluția artei se datorează tendinței specific urbineze pentru spații vaste, reducerea liniei în favoarea tranzițiilor obținute din modulațiile cromatice și mai ales conceperii suprafeței picturale și
murale ca pe un organism omogen, ceea ce conduce cǎtre opera lui Rafael. Totodată dulceața și eleganța imaginilor lui Perugino vor fi cultivate de Rafael, ca și interesul acestuia pentru problema luminii, pe care o găsește și în desenele lui Leonardo.

Primele sale opere mǎrturisesc împrumuturile de la Perugino, mai ales în ceea ce privește compoziția în simterie axială, încadrarea arhitectonică într-o arcadă pe un fundal peisagistic luminos, precum și dublul registru superior-ceresc, inferior-terestru, așa cum rezultǎ din piesa de altar Încoronarea Sfântului Nicolai de Tolentino în biserica San Augustin din Citta di Castello realizată pe la 1501 și din care au rǎmas doar fragmente și desene pregătitoare. Cea de-a doua lucrare a sa, altarul familiei Oddi din biserica San Francesco de Perugia, indică o despindere de Perugino atât în dramatismul compozitiei, care se menține totusi în schema perugiană cât și într-o cromatică mai îndrăzneață decât a profesorului sǎu. Personajele sale indică de asemenea studiul minuțios al figurii umane dupǎ modele vii, cu o individualizare atentă, ceea ce îl așează în sfera lui Leonardo. Din ce în ce mai mult în picturile pe care le va face este atent la raporturile dintre elementele insuflețite și statice ale compoziției, la influența luminii și la dispunerea peisajului.

Din prima sa perioada “Cǎsatoria fecioarei” de la Pinacoteca Brera si “Sfântul Gheorghe” pictat pentru curtea urbineză sunt înaripate demonstrații de mǎiestrie stilistică, claritate, echilibru și forță. Începând cu 1504 petrece tot mai mult timp la Florența, unde ajunge deja un artist împlinit, și se împrietenește cu Ghirlandaio, Taddeo Taddei și Fra Bartolomeo, artiști bine cotați ai timpului. De asemenea, respiră influența lui Leonardo atât în culoare cât și în formă. Figurile sale devin mai dinamice și complexe, adoptă compozitia piramidalǎ a maestrului din Vinci și modelatul în sfumato pentru a face trecerile suave, aerisite, precum și interacțiunea dintre personaje prin privire. Trece de la grația melancolică a lui Perugino și de la austeritatea lui Piero de la Francesca la o anume ambiguitate de sorginte leonardescă, deși niciodată personajele sale nu vor avea încarcǎtura de mister a acestuia. În ceea ce privește dispunerea în piramidă, aceasta este de real folos atât pentru stabilitatea cât și pentru dinamismul compoziției, care relaționează peisajul cu prim planul formelor ce câștigă în tensiune dramatică.

Treptat își umanizează expresia figurilor pastrându-le însă în norme ideale și totodată își distanțează Fecioarele față de lumea spectatorului într-un univers transcendent, de unde iradiază figurile lor senine, dulci, delicate, perfecte. La sfârșitul lui 1508 se mută la Roma unde îsi va petrece restul vieții. Este invitat de Papa luliu al Il-lea, probabil la sugestia arhitectului Bramante, urbinez și el, rudǎ îndepǎrtată a lui Rafael și primește aproape imediat comanda decorării cu fresce a unor încaperi din Vatican destinate a fi biblioteca papală. Lucru care îl va scoate din sǎrite pe Michelangelo, aflat și el la Roma, încredințat cǎ cei doi urbinezi vor să-l discrediteze. Marele sculptor îl va influența însă puternic pe mai tânărul sǎu confrate, Rafael, care admiră fără rezerve Capela Sixtină începută de maestrul florentin în același an 1508.

Se spune că Bramante îl ducea în secret sã vadă execuția tavanului, chiar înainte ca schelele pe care lucra singur Michelangelo sǎ fie date jos în 1512. Pe acesta îl reprezintă cu trasǎturi melancolice ca Heraclit în “Scoala din Atena” una din cele mai faimoase fresce pe care le pictează la Vatican în așa numitele “stanze” sau Incǎperile lui Rafael unde lucrează insoțit de un vast atelier de colaboratori care finisează picturile și după moartea sa în 1520 le completează după cartoanele pregatitoare realizate de artist.

Este remarcabilă senzația de usurință cu care sunt realizate operele sale, ca atinse de grație divină. După moartea Papei Iuliu al Il-lea, urmează Leo al X-lea, papa Medici cu care este bun prieten. Pictează intens. Face o serie de portrete, cartoane pentru tapiserii cu scene din viețile sfinților Petru și Pavel Pavel, decorează Loggia de la Vatican cu grotești și realizează o serie de piese de altar între care Ecstazul Sfintei Cecilia și Madona Sixtiná sunt vârfuri ale viziunii sale clasice unde pare să se audă muzica sferelor în armonia fără egal a formelor și a cromaticii. Ultima sa lucrare este o ,,Schimbare la față” unde se simte încărcătura dramatică a barocului.

Din 1514, după moartea lui Bramante, Rafael a activat și ca arhitect al Vaticanului, totuși rămân relativ puține realizările sale în domeniu pentru că lucrările au fost fie demolate, fie modificate după moartea lui când proiectul de înălțare a noii catedrale a fost schimbat potrivit planurilor lui Michelangelo. Din ce a mai rǎmas se remarcă bogăția decorativă, prezența fațadelor pictate și populate cu sculpturi si coloane, cu trăsături gandilocvente care anticipează barocul. Una dintre activitățile sale predilecte era și cea de arheolog, atent la descoperirile de vestigii antice și dornic să conserve acest patrimoniu. Drept pentru care îi scrie în mai multe rânduri papei Leo al X-lea sfătuindu-I să nu mai folosească ruinele ca material de construcție pentru noua catedrală și să sistematizeze descoperirile antice.

Despre viața aventuroasă a lui Rafael s-a vorbit mult. William Blake considera că existența libertină a artistului renascentist este semnul modernității sale. În secolul al XIX-lea în toate saloanele de pictură se expunea câte un episod din viața lui. Și mai ales Ingres care îl venera pe Rafael se folosește de această temă picturală. Pictorul francez consideră că Rafael a fixat limitele eterne ale sublimului în artă și remarcă apropierile care există între muzica lui Mozart pură și melodioasă și pictura grațioasă a italianului. A fost logodit cu Marna Bibbiena, nepoată de cardinal, dar nu s-a căsătorit și pentru că poate râvnea să devină și el cardinal. Cea mai bine cunoscuta dintre amante este Margherita Luti supranumită La Fornarina, fiica unui brutar din Siena, moartea lui datorându-se, potrivit lui Vasari, exceselor amoroase cu aceasta. S-a stins pe 6 aprilie 1520, după ce și-a pus toate afacerile în ordine, în cele 15 zile de boală mistuit de febră, care au precedat morții.

A fost înmormântat cu funeralii grandioase în Panteon, potrivit dorinței sale și la căpătâi pe placa de marmură stă scris: “Aici odihnește Rafael, de care natura se temea să nu fie învinsă și să nu dispară la moartea-i”: Ille hic est Raffael, timuit quo sospite vinci, rerum magna parens et moriente mori. Compozițiile lui Rafael au fost admirate de secolele ce i-au urmat mai ales în perioada de supremație a clasicismului până când Pre-Raphaeliți s-au revoltat împotriva normelor stabilite de el, considerând ca Ruskin că execuția formală a frumuseții răpește din veracitate lucrării de artă și din puterea gândului care înaripa operele medievale. Pentru Pre-Raphaeliți opera lui Rafael apărea afectată și lipsită de viață. În secolul XX însă sunt mulți cei care îi recunosc din nou măreția și sunt emulați de aspirația sa cǎtre ordine, puritate, spiritualitate. Pentru suprarealisul Breton, Rafael prezidează Parnasul de unde începe adevǎrata mitologie modernǎ. Și între adepții lui Rafael s-au numǎrat: Manet, Degas, Renoir, Denis, Picasso, Derain și De Chirico.

Dacă Michelangelo a fost herculean și robust, Rafael reprezintă grația și măreția senină.