Un loc de referință în orice itinerariu turistic, un vis împlinit pentru iubitorii artei, Muzeul Van Gogh din Amsterdam reunește numeroase opere ale pictorului ciudat și genial ce a dat vigoare expresiei plastice moderne.
Colecția a fost inaugurată în 1973 și numără 200 de tablouri, 580 de desene, precum și 750 de scrisori ale artistului. În afara lucrărilor semnate de Vincent Van Gogh, muzeul reunește tablouri colecționate de el și de fratele său Theo, pictate de prieteni ai pictorului, Gauguin, Toulouse-Lautrec și alții, ce conturează contextul artistic în care a creat marele olandez.
În 1891, la moartea lui Theo Van Gogh, soția sa Johanna a moștenit colecția formată în general din tablouri trimise de însuși Vincent fratelui său. Ea a organizat numeroase expoziții ce au dezvăluit publicului virtuțile de originalitate și profunzime ale artistului, ducând la o recunoaștere internațională a genialității sale. Fiul Johannei, Vincent Wilhelm Van Gogh, supranumit “inginerul”, a moștenit la rându-i colecția în 1925, dar a început să o promoveze de abia după cel de-al Doilea Război Mondial.
În 1962, guvernul și-a manifestat intenția de a construi un muzeu Van Gogh și nepotul pictorului a donat operele aflate în posesia sa unei nou înființate fundații Vincent van Gogh. Lucrările pentru construcția muzeului au fost terminate în 1973, după planurile arhitectului Gerrit Rietveld, membru al mişcării De Stijl.
Muzeul are patru etaje și sălile de la parter sunt rezervate pentru pictura și sculptura franceză și olandeză din secolul al XIX-lea. La primul etaj, o sută de tablouri ale lui Van Gogh dispuse în ordine cronologică oferă puncte de referință în evoluția pictorului de la primele sale lucrări, înfățișând țăranii de la Neunen, până la experimentele cu culori și tehnici noi la Anvers și Paris, și capodoperele realizate la Saint Remy și Auvers sur Oise. Tot aici se află multe din crochiurile pictorului și o suită de stampe japoneze colecționate de Vincent și Theo.
Etajul al treilea este rezervat expozițiilor temporare. În prezent pe simezele muzeului se află expoziția de 30 tablouri ale simbolistului Odilon Redon aparținând colecționarului Andries Bonger (până pe 3 iulie 2022) litografiile “Amour” ale nabistului Maurice Denis (până pe 15 mai 2022) și seria pictată de Vincent cu livezi de măslini, despre care spunea că îi evocă un sentiment de intimitate și vechime (până pe 12 iunie 2022).
Fiecare perioadă din viața artistului este reprezentată la Amsterdam cu lucrări semnificative, ce urmăresc traiectoria picturii sale de la naturalismul primelor căutări plastice, la Neunen, la trecerea spre o nouă înțelegere a spațiului, prin culoare și ferment expresionist la Paris și Arles, pentru a ajunge la o nouă, inedită dimensiune psihologică a reprezentării picturale la Saint-Rémy și Anvers-sur-Oise.
Zece ani de intensă trăire plastică. Zece ani în care omul Vincent a fost doar pictorul, în care respirația sa au fost tușele de culoare ce înmagazinau tensiunea unei vieți de frustrări și credință.
“Cred că cei ce apreciază la o operă caracterul și gândirea vor găsi în tablourile mele, ce mai au încă multe greșeli, ceva care să justifice existența lucrării și să-l impresioneze pe privitor făcându-l să treacă cu vederea greșelile”, scria Van Gogh în 1880. Se afla la Bruxelles, studia desenul și făcea copii după Millet. Dorea să “le lase oamenilor o amintire prin desene și tablouri care să exprime un sentiment de sinceritate față de umanitate”.
Pictura era pentru el un nou mod de a-și canaliza trăirile după ce eșuase în cariera pastorală și în dragoste. Talentul său de excepție l-a transformat repede dintr-un învățăcel în mare parte autodidact într-un maestru al compozițiilor simple dar pertinente în care forța desenului vibrant era susținută de un adânc simț al culorii.
Prima dovadă vie a calităților sale de pictor este compoziția “Mâncătorii de cartofi”, pe care o realizează la Neunen în 1885. Cele cinci personaje în jurul unei farfurii cu cartofi, sub lumina slabă a unei lămpi, sunt o tulburătoare “reprezentare a vieții ţăranilor”. Van Gogh avea 32 de ani și începea pentru el cea mai fertilă și dramatică perioadă a zbuciumatei sale vieți de artist. La Neunen locuia în casa tatălui său, pastorul orașului, dar el se consideră privit ca “un fel de câine mare și murdar, ce deranjează pe toată lumea și latră prea mult”.
Un apostolat al picturii.
Faptul că arta devine pentru el un fel de religie este rezultatul unui parcurs existențial ce-l poartă de la Zundert, unde se naşte pe 30 martie 1853, la Haga, în 1869, unde lucrează la galeria de artă franceză Goupil & Cie, apoi la Londra și Paris în 1873 ca funcționar al aceleiași galerii, când dorește să devină negustor de tablouri, după care se adâncește cu fanatism în studiul religiei și visează să evanghelizeze ținuturi uitate de mila Domnului. După Neunen, Parisul i se descoperă pictorului peisagistic, în plein-air.
În tabloul “Acoperișurile Parisului” din 1886, Van Gogh își arată din nou virtuțile componistice înlocuind însă naturalismul demersului precedent cu un exercițiu personal al noilor tehnici plastice învățate de la impresioniști și pointilişti. Cum nu-și poate plăti modele, pentru a studia tehnica de reprezentare a corpului uman, folosește florile ca să studieze culorile complementare, tonurile întrerupte și neutre, redarea intensă și vie a armoniilor coloristice, ce se deschid tot mai mult în tablourile sale. Paleta sa se îmbogățește.
Din ce în ce mai des pleacă din oraș pentru a picta câmpurile arse de soare, bătute de vânt, luminate de stele. Privirea sa este pătrunzătoare, fixează realitatea cu clarviziunea celui ce percepe o altă dimensiune spațio-temporală decât omul obișnuit, pe care o descoperă poate în crize sale de epilepsie tot mai dese.
Douăzeci și nouă din cele 35 de autoportrete ale sale au fost realizate în perioada pariziană. La Muzeul Van Gogh, se găsesc 18. Se spune că pictorul a început să-și facă autoportretul din rațiuni pecuniare, spera să-i fie recunoscute virtuțile de potrertist. Treptat studiul propriului chip, “care nu-i lipsit de dificultăți”，cum mărturisea, devine o lecție redutabilă de pictură, ce folosește lumina și culorile, pentru a pătrunde în cele mai ascunse unghere ale sufletului, personalității, trăirilor și stărilor celui reprezentat.
În 1888, Van Gogh pleacă în sudul Franței, la Arles en Provence. Dorea să picteze viața țăranilor, să fondeze o colonie de artiști în Sud sau să regăsească atmosfera limpede și transparența care îl fascina în stampele japoneze? Ori poate doar era sătul de trepidația orașului, de forfota sa alienantă. Totuși Van Gogh o poartă cu sine, este zbuciumul său interior ce-l însoțește pretudindeni, ce-i populează depresia cu halucinații, care însă nu capătă forma mișcătoare a unui tumult de personaje, ci pe cea a culorilor vibrante, ce agită compoziții care altfel ar emana o mare liniște. Inegalabilă este prospețimea livezilor sale înflorite.
A pictat 14 astfel de lucrări la Arles, dintre care trei se află la Amsterdam. Au o clară notă decorativă, dar se integrează căutărilor pictorului din acea perioadă. Lanuri de grâu și marine, flori, încăperi sau străzi ale micului oraş de provincie prilejuiesc o dialectică a culorilor complementare, muzicală și expresivă, în care tușele de culoare au forță, delicatețe, nebunie dar și o incontestabilă logică intuitivă și profunzime a gândirii plastice. Roşu și verde, galben și violet, albastru și portocaliu – trei perechi de culori ce compun “Camera lui Vincent”. Sentimentul galbenului devine aproape palpabil în “Floarea Soarelui”, tablou cu trei variante, dintre care una se află la muzeul din Amsterdam.
În 1890 Van Gogh se internează într-un spital psihiatric la Saint-Remy, continuă să lucreze sub supravegherea doctorului Peyron, în răstimpul de luciditate dintre crizele bolii ce-l macină neîndurătoare.
În luna ianuarie apare primul articol favorabil despre el în Mercure de France. Încet dar sigur opera sa începe să fie recunoscută de critică. Dar Vincent este singur, cu arta sa, cu natura ce-l înconjură și-i inspiră tablouri fascinante. Theo, bunul său fráte ce-l sprijină material și cu care poartă o asiduă corespondență se află la Paris. Gauguin pentru care a nutrit o pasionată prietenie l-a părăsit speriat de accesele sale de nebunie, care l-au făcut să-și taie lobul urechii. Vincent pictează cu fervoare, dornic nu numai să reproducă coloristic realitatea ci să redea senzațiile, trăirile pe care aceasta i le deşteaptă.
În tabloul “Secerătorul” abundența de galben era menită să evoce căldura toridă verii și chiar imagini biblice, în care “spicele de grâu sunt umanitatea întreagă sub secera morții”. În alte părți culoarea vrea să sugereze nelinistea. Ea este mai domolită decât la Arles, în schimb ritmurile sunt mai exaltate: arabescuri în vârtej, forme dizlocate, perspective unghiulare, marcate. Pânzele din Auvers, ultimul său popas, exprimă mai mult decât altele tristețe și singurătate, glorificând totodată sentimentele sale intense față de o natură ce vibrează sub privirile pictorului.
La Auvers sur Oise, van Gogh a stat doar două luni, din mai până pe 27 iulie 1890, când a plecat pentru ultima oară la motiv cu șevaletul, luând însă cu sine și un revolver. S-a îndreptat spre Lanul de grâu cu stoluri de corbi pe care îl pictase cu câteva zile înainte. Acolo disperat și dezamăgit de viața sa, dramatică, damnată de crizele de boală și de neînțelegerea contemporanilor săi, nemaigăsind o justificare pentru a trăi și a crea, van Gogh s-a împușcat în piept, după care s-a târât spre casă cu ultimele puteri. După o agonie de două zile a murit la 37 de ani și patru luni, vegheat de fratele său Theo. Cele din urmă pânze ale sale se află la muzeul din Amsterdam: Câmpurile sub cerul greu de furtună, unde croncăne corbii ca o premonițiea morții.
Acest veşnic neliniştit, instabil, în permanent conflict cu societatea și cu sine însuși, a creat o operă în care echilibrul înțelegerii plastice depășește dezechilibrele ființei care a generat-o. Muncă, disciplină, meditație, dragoste pentru simplitate și armonie, respectarea unor reguli autoimpuse pentru atingerea idealului artistic întrevăzut în momentele de clarviziune, iată-l pe Van Gogh Pictorul, care scria: “Ce-mi doresc? Ceva tihnit și plăcut, realist și pictat totuși cu emoție, ceva sintetic, simplificat și concentrat, plin de calm și de armonie pură, mângâietor ca muzica.”
Ca artist, Van Gogh este conștient de ceea ce face, expresionismul său energic deschide noi drumuri pentru a artă, “mai frumoasă”, cum își dorea știind că nu o va găsi niciodată. Metoda sa de lucru este direct pe pânză, cu o execuție promptă, urmărind discursul febril al spiritului, fără reveniri, în stilul stampelor japoneze pe care le admira și l-au inspirat în studiile de stilizare și compoziţie.
“Îi invidiez pe japonezi pentru limpezimea pe care o au toate lucrurile la ei. Munca lor este tot atât de simplă ca respirația și ei desenează o siluetă din câteva linii sigure, cu acecași dezinvoltură cu care și-ar încheia un nasture” scria pictorul în 1888. În Muzeul Van Gogh se află cele peste cinci sute de stampe japoneze colecționate de Vincent și Theo, precum și unele copii după acestea pictate de van Gogh, folosind însă bogate contraste de culoare față de original și rame pe care le picta în culori vii și le decora cu semne caligrafice japoneze.
Culoarea este prezentă însă peste tot la Van Gogh: este emoție, întărește desenul, suscită ritmul, definește proporțiile și profunzimea, capătă valoare de semn ce se adresează tot atât de bine ochiului ca sufletului și minții, este sonoră și emancipată. Culoare uneori crudă, agresivă din tub, fără nuanțe, fără intermedieri și tonuri neutre, sinceră, plină de pasiune.
Dar Van Gogh nu este numai un excelent colorist ci un desenator redutabil, în care siguranța liniei și robustețea formei traduc cu spontaneitate realitatea emoțională a viziunii. Sinceritatea trăirilor sale și aspirația sa spre simplitate și armonie se citește și în sutele de scrisori1 pe care le-a adresat fie fratelui său Theo, fie unor colegi artiști. Ele constituie un adevărat jurnal în care pas cu pas se poate urmări traiectoria artistică a acestui spirit însetat de sublim și conștient că este doar uman, prea uman.
Nu a vândut decât o singură lucrare în viața sa, unui coleg artist cu câteva luni înainte de a muri. Dar mereu își propunea să facă tablouri care să se poată vinde. Făcea însă schimb de pânze cu alți pictori, iar Theo achiziționa unele tablouri ce se vindeau la galeria unde lucra. Aşa s-a constituit o interesantă colecție, aflată astăzi în posesia muzeului din Amsterdam, care a achiziționat si opere aparținând unor prieteni ai lui Van Gogh, pe care acesta îi admira, ca Paul Signac sau Louis Anquetin, sau ale unor precursori cum ar fi Puvis de Chavannes, ce l-au interesat pe Vincent spre sfầrșitul vieții.
Un loc aparte în această colecție este ocupat de autoportretele pe care pictori ca Emil Bernard, Gauguin, Charles Laval și alții i le-au trimis lui Van Gogh la Arles, atunci când acesta vroia să fondeze în sudul Franței o colonie a artiştilor. În sălile rezervate “cercului de prieteni”, se mai pot vedea tablouri de Pissarro, Toulouse-Lautrec și Seurat.
Expoziția este completată de o serie de lucrări aparținând realismului secolului al XIX-lea, care configurează într-un fel contextul în care și-a desfăşurat creația Vincent van Gogh, mare admirator al lui Millet și al artei “ unde orice realitate este în același timp simbol”. Dacă la Amsterdam nu există nici un Millet în schimb din 1988 se poate admira poezia picturii lui Jules Breton, pe care Van Gogh îl numea “vocea grâului”, și a altor mai puțin cunoscuți maeștri ai realismului scenelor campestre sau al mediilor urbane, manufacturiere, cum ar fi Harpignies, Lhermitte, Thomas Couture, Raffaelli, alături de doi importanți pictori simbolişti: Maurice Denis și Odilon Redon.