Se spune ca Rembrandt s-a pictat de optzeci de ori din rațiuni de marketing. (Auto) portretele lui erau o formă de publicitate excelentă pentru orice potențial beneficiar care ar fi dorit o mare asemănare între figura reala și cea pictată. Totuși, nu este vorba doar de respectarea fidelă a unor trăsături, la Rembrandt totul concură pentru a pune pe tipsia artei sufletul modelului, biografia sa înscrisă în fiecare rid, în gestica unui zâmbet sau suferința unei încruntări, în haine și ele purtând în pliuri personalitatea proprietarului.
Acest fiu de morar prosper din Leiden și-a arătat virtuțile artistice de copil. Mâna sa mergea sigură pe pânza și la început, în Amsterdam (1631/42) toata lumea alerga în atelierul maestrului să își imortalizeze chipul. Apoi Rembrandt a căpătat acel sindrom chinuitor și păgubos al îndragostitului de pictură. Nu mai încerca să își bucure clienții ci căuta să le scormonescă sufletul cu pensulația lui plină de nerv. În 1642 a murit soția lui Saskia. Treptat viața extravagantă și-a luat și ea obolul, dar și-a revenit datorită amantei sale si a fiului, Titus, avut din căsătoria cu Saskia. Din păcate, acesta a murit și Hendrickje l-a urmat, ceea ce a întunecat ultimii ani ai pictorului. Arta lui însa s-a hrănit cu suferința.
A continuat sa facă autoportrete care au devenit jaloane ale vieții sale, atât fizice cât și spirituale. Deopotrivă, el s-a folosit pe sine pentru a studia atent transformările chipului în diferite momente ale trăirii cu toata gama de sentimente ce pot face să tresară un mușchi sau altul. Rembrandt râde, meditează, contemplă, suferă. E greu de spus totuși ce l-a îndemnat sa se picteze cu atâta stăruință. Astăzi putem face doar speculații, pentru că-i cunoaștem biografia, bucuriile și tristețile.
“Bineînțeles veți spune că trebuie să fiu practic și să pictez cum îmi spune bunul simț să pictez. O să vă spun un secret, am încercat, chiar m-am străduit, dar nu pot pur și simplu să fac altfel. Cred că sunt puțin nebun “
Lui Rembrandt nu-i plăcea prea mult arta italiană, nu-i păsa de Rafael, Leonard îi făcea greață și nu se lăsa influențat de Michelangelo. Nu a vrut nici să facă pelerinajul artistic la Roma. Dar ca artiștii italieni, el se semna doar acu numele său: Rembrandt.
Rembrandt era al optulea din cei nouă copii ai morarului van Rin de la Leiden. La 14 ani intră la Universitatea din Leiden, dar, îndrăgostit de pictură în 1620 devine ucenicul unui artist , după care se mută la Amsterdam un oraș portuar important pentru comerțul cu piei de animale, importul de condimente și de sclavi. Era veacul de aur olandez și oamenii bogați doreau sa fie imortalizați de multitudinea de pictori care mișuna prin orașul canalelor.
Rembrandt reușea însă ce nu puteau alții: sa dea dramatism tabloului și să capteze în portrete personalitatea modelului. Pictează lucrări cu subiect biblic, mitologic, istoric sau contemporan lui, ca și contemporanul sau Caravaggio adesea urca pe scenă oameni obișnuiți, îi transforma în personaje biblice, dar le lăsa o urmă de umanitate, cum sunt picioarele murdare ale Dalidei care se pregătește sa îl ucidă pe Samson îmbrăcată în haine elegante de satin.
În scurtă vreme devine foarte popular, este căutat ca portretist, profesor, pictor de scene de grup care pot să exalte și să măgulească mândria olandezilor. Este un adevărat topograf al chipurilor, cum s-a spus, un psiholog atent, cu un devotament creștin care alimentează temele lui biblice. Totodată este un observator atent, care simte peisajul și îl reda cu farmec si dramatism. El a folosit multe tipuri de materiale și tehnici cu sensibilitate neobișnuită și spontaneitate. “Încearcă să pui in practică ceea ce stii deja, si cu timpul ti se vor arăta și lucrurile ascunse pe care le cauți” sfătuia marele pictor. Totuși nu a făcut școală pentru ca asa cum spunea criticul din secolul al XIX-lea Emile Michel:
“Rembrandt aparține rasei artiștilor fără descendenți, rasa lui Michelangelo, rasa lui Shakespeare, a lui Beethoven ; asemenea acestor Prometei ai artei (…) el a pus vibrațiile vieții în formă plastică, exprimând în vizibil ceea ce este nematerial și nedefinibil. “
