Dalí, creatorul de sine, se joacă cu universul

Peste trei decenii au trecut de la moartea lui Salvador Dalí şi artistul continuă să epateze. Imaginea pe care şi-a compus-o cu abilitate, grandomania genială a artei sale, priceperea de a masca doar atât cât este nevoie simboluri şi motive în opera sa încât publicul să ajungă la un catharsis provocat de descifrarea mesajului deseori ludic, toate atributele daliniene conjugate sunt un aliment apetisant pentru amatorul de artă şi pentru omul obişnuit.

Dalí este mai mult decât oricare alt artist al secolului XX un personaj al istoriei artei. El se mişcă liber în teatrul vizualului, folosind artificiile dar şi înţelegerile plastice ale epocilor care l-au precedat. Amestecă influenţe, tehnici ale maeştrilor, jonglează liber cu concepte şi are un registru filosofic vast pe care îl sprijină vizual pe mit şi arhetipuri ale privirii,  Narcis, Venus din Willendorf, viaţa, moartea, sexualitatea, dorinţa, pofta, iluzia, timpul – toate îşi găsesc loc în opera sa.

“Singurul lucru de care lumea nu se va sătura niciodată este exagerarea”.

Mai mult decât extravagant, exhibiţionist, paranoic critic sau cabotin, Dalí a fost un excelent om de publicitate, creatorul unui „Salvador Dalí ” extrauman şi al unei arte mereu seducătoare.

S-a spus că ineficienţa sa sexuală ar fi provocat acest orgasm nemăsurat al artei sale, inflamarea apoteotică a unei imagini de sine, în care omul fiziologic şi producţia sa artistică alcătuiesc un tot unitar, un artefact dalinian. S-a vorbit mult despre legătura cu Gala, soţia şi muza sa, singura cu care a avut relaţii intime, se pare, deşi pe parcursul vieţii, chiar dacă îi repugna sexul efectiv, îi plăcea să privească trupuri goale, androgine, antrenate în jocurile amorului.

Se poate considera că aspectele fiziologice şi erotice au o pondere deosebită în arta sa, el chiar intitulându-şi o lucrare: Marele Masturbator. Este interesant şi faptul că respectiva pictură se centrează pe un profil stilizat al lui Dalí, calat pe una dintre stâncile promontoriului Creus, din Cadaques, o zonă peisagistică singulară din ţinutul natal care i-a prilejuit mereu emoţii estetice. Acest „grandios delir geologic” îl fascina pe artist care vedea stâncile luând în imaginaţia sa cele mai variate forme.

Legătura cu zona în care s-a născut, la Figueras, pe meleagurile Ampurdanului, în Catalunia, a fost  foarte strânsă pe tot parcursul vieţii. Memoria afectivă a jucat de altfel un rol important în geneza mitologiei sale personale, în care totul se învârte în jurul unuia şi aceluiaş demiurg: Salvador Dalí.

Psihologic se poate spune că egocentrismul său este declanşat în copilărie de atenţia pe care i-a acordat-o familia, mai ales elementul feminin din ea: mamă, bunica, bone, mătuşi şi mai târziu sora sa Ana Maria. Idolatrizarea sa este într-un fel explicabilă, deoarece s-a născut la 9 luni şi 10 zile după moartea fratelui său, numit Salvador Galo Anselmo Dalí. Şi el a primit numele de Salvador Felipe Jacinto. Era luna mai a anului 1904, şi tot oraşul Figueras s-a bucurat alături de notarul Dalí, tatăl.  Peste ani relaţia cu părintele său se va răci, mai ales atunci când începe legătura cu Gala, o femeie căsătorită, mai în vârstă decât el.

Într-o fotografie din copilărie Dalí este foarte îngrijit îmbrăcat: cu „părul periat cu toată dragostea, parfumat, de care se apropiau la şcoala comunală toţi copii ca să-l adulmece”. Mai târziu, tânăr student la arte în Barcelona, Dalí apare în amintirea compatrioţilor ca mai puţin curat, dar tot atât de mândru, cu părul lung dat pe spate, cu favoriţi proeminenţi, o pălărie de fetru cu boruri largi şi o mantie pe umeri într-o ţinută menită să atragă atenţia asupra sa şi mai ales să demonstreze prin imaginea pe care şi-o compunea încetul cu încetul libertatea sa de gândire şi calitatea de anarhist al convenţiilor.

„Trebuia să fac o capodoperă din capul meu, să-mi compun o faţă. Deseori ştepeleam de la mama pudră şi un creion cu care îmi înnegream sprâncenele. Pe stradă îmi muşcam buzele ca să pară mai roşii şi-mi plăceau privirile curioase ale trecătorilor”. Era numit „muzicianul”, artistul sau „polonezul”, şi considerat de colegii săi ciudat, timid cu femeile şi provincial.

Aderă la grupul Ultra, care profesa modernismul militant pe urmele purismului şi ale modernismului. În această perioadă de antren universitar îi cunoaşte pe viitorul cineast Luis Buñuel şi pe poetul andaluz García Lorca. Mult timp s-a speculat asupra unei atracţii homosexuale între cei doi, neconsumată fizic, care l-a inspirat pe poet să scrie o „Odă lui Salvador Dalí, cel cu glas măslinit”. Împreună cu Lorca va elabora o estetică puristă, pusă sub patronajul Sfântului Sebastian, simbolul artistului modern în vreme ce alături de Buñuel compune filmul cult al suprarealismului Câinele andaluz. Pe peliculă apar diferite obsesii: impotenţa este sugerată de  pianul cu coadă garnisit cu doi fraţi marişti, pe care se află un măgar putrezit, tras cu greu de erou, iar în ochiul tăiat cu briciul pulsează dorinţele zăgăzuite, violenţa subversivă etc. Filmul reprezintă o traducere cinematografică a textului automat lansat de Breton şi Soupalt.

În pictură Dalí abordează cubismul în construcţii muzicale, echilibrate, iar atunci când revine la o plastică realistă o face a la Ingres, cu o viziune intimistă sau neliniştitoare ca în portretele făcute surorii lui, Ana Maria.

Primul contact al lui Dalí cu suprarealismul are loc prin intermediul unei reviste fondate în 1924 „Revoluţia suprarealistă” în care descoperă tabloul Vânător şi pământ arat de Joan Miró, compatriotul său. Erotismul panteist al lui Miró şi anatomiile sale fantasmatice exacerbează dorinţele nesatisfăcute ale lui Dali. Pe urmele suprarealistilor dar opunându-se automatismului ca o captare a unei dictări a subconştientului. Dali consideră că rolul artistului este de a sistematiza confuzia realului, prin impunerea adevărului individual, în care acţionează subconştientul cel mai pur. Totodată se simte predispus către o filosofie a imanenţei, din care reiese că suprarealitatea ar fi conţinută de realitatea însăşi, fără să-i fie nici superioară nici inferioară. Ceea ce este în joc este revelarea incoerenţei realului şi convertirea automată a acestuia, sub privirea arbitrară a eului, în ceea ce Dalí va denumi în 1930 experienţa paranoică.

Relaţiile cu suprarealiştii au fost la început paşnice dar treptat s-au deteriorat, mai ales atunci când aceştia l-au acuzat de mercantilism, supranumindu-l chiar „avida dollares”, printr-o anagramă a numelui său.  Şederea la Paris la sfârşitul anilor 1920 va fi însă marcată de un eveniment extraordinar în viaţa artistului. O cunoaşte pe Helena Dimitrievna Diakanoffa – cunoscută sub numele de Gala, soţia poetului Paul Eluard. Este o femeie deşteaptă, voluntară şi cu o libertate totală a moravurilor, ceea ce corespundea perfect gusturilor libertine ale suprarealiştilor. Deja făcuse un menage à trois cu soţul ei şi Max Ernst. Această „Sibilă a stepelor”  este mai bătrână decât Dali cu zece ani şi spre deosebire de experienţa sexuală nulă a artistului este o adevărată mantis religiosa a sexului.

„Trupul ei avea o constituţie de copil,  iar omoplaţii şi muşchii lombari – acea tensiune aspră a adolescenţilor. In schimb,  scobitura spatelui era extrem de feminină şi lega cu graţie torsul energic şi mândru de fesele foarte fine pe care talia de viespe le făcea şi mai dorite…aşa scrie Dali despre Gala care corespundea unui ideal de frumuseţe fizică, pe care o va regăsi, fără aceleaşi trăiri erotice şi la cântăreaţa Amanda Lear, care i-a fost prietenă mulţi ani.

Virgin, i se dăruie Galei cu totul. Ea îl înţelege, îi linişteşte angoasele, îl inspiră. În el egocentrismul ei se poate oglindi nestigherit. Şi ea se doreşte o operă de artă, fiecare din acest cuplu atât de mediatizat se va reinventa în moduri surprinzătoare şi continue. Ea îi stă alături la alcătuirea acelei imagini emfatice, scenografice, opulentă în senzaţii şi aluzii sexuale. Gala este o devoratoare de bărbaţi şi căsătoria cu Dali nu va diminua numărul amanţilor, însuşi pictorul aducându-i uneori, spre sfârşitul vieţii acest fel de ofrande juvenile, tineri, „unicorni” cum îi numea, seduşi de sexul cu enigmatica rusoaică. Era nimfomană, cosmopolită, poliglotă, calculată, autoritară şi foarte ambiţioasă. Ştia întotdeauna ce vroia şi reuşea să domine interlocutorii prin diferite stratageme, chiar plusând intimitatea dincolo de limitele convenţiei deşi deseori se ţinea rezervată iar în tinereţe fusese timidă, introveretită şi independentă. Lui Dali i-a fost soţie, impresar, şi aşa cum s-a exprimat în dese rânduri artistul: suflet geamăn.

Unora dintre prietenii săi nu le plăcea însă această femeie pe care o considerau egoistă, frivolă, machiavelică, cameleonică, foarte zgârcită dar capabilă să cheltuiască sume enorme pentru a-şi reţine amanţii tineri, mai ales pe actorul Jeff Fenholt, protagonistul peliculei Iisus superstar pe care l-a îmbogăţit.

Gala a murit la aproape 90 de ani, în 1982, şi este înmormântată în  castelul Pubol, cumpărat pentru ea de Dali, un sanctuar unde nici pictorul nu putea intra fără permisiunea ei în ultimii ani de viaţă.  Alături de Dali ea a fost parte integrantă a procesului dalinian de construcţie a universului său artistic în care dorinţele inconştiente sau semiconstiente sunt traduse în „imagini delirante paranoice” cum se axprimă artistul, care însă nu au nimic de arbitrar şi sunt cu mare atenţie alese dintr-un arsenal de simboluri.

Dalí este până la urmă un cerebral. El subminează mimezisul realităţii cu înseşi mijloacele acesteia dar răsturnate, iar imaginile urmează tendinţa liberă a gândirii şi sunt totodată puternic refulate.

El sistematizează confuzia realului, introduce imagini duble, recurgând la anamorfoză, contaminând genurile şi materia, creând spaţii ireale cu umbre contradictorii şi trăsături ambigue. Elaborează elementele unei mitologii personale: fiul ruşinos, marele masturbator, Wilhem Tell, Gradiva…

În anii suprarealişti este cuprins şi de o anume fatalitate metafizică în care metamorfozează realul, antropomorfizează  peisajul ca în celebrul său „Narcis oglindindu-se în peisaj”., Totodată se joacă cu timpul, îl aboleşte, îl învinge cu rezistenţa pasivă a ceasurilor moi ca în „Persistenţa memoriei”.

Exagerările sale mai ales în ceea ce priveşte aplicarea iraţionalului în politică vor duce însă la despărţirea de Breton, care îl sprijinise o vreme, Pictorul va fi  „judecat” de suprarealişti şi s-a spus că a transformat şedinţa de excludere a sa într-un happening: aşezat în genunchi explicase că atitudinea lui faţă de Lenin şi Hitler nu are legătură cu politica.

Viaţa lui Dalí este binecunoscută datorită cărţilor pe care le-a scris el însuşi precum Viaţa secretă sau Jurnalul unui geniu, ori a nenumăratelor biografii sau comentarii pe care personalitatea sa “multiplă” le-a provocat. De asemenea lumea este plină de producţii Dalí: mari muzee, colecţii particulare, şi mai ales apoteotic şi scenografic, Muzeul Teatru Dali din Figueras.

Atât de îndrăgostiţi de câştig erau el şi Gala încât la un moment dat şi-a transformat opera într-una deschisă la propriu, punând în circulaţie coli litografice albe cu autograful său iar spre sfârşitul vieţii autorizează reproduceri şi ediţii fanteziste, ale căror interpretări parodice îi discreditează opera pentru mai multe decenii.

Interesant este că în volumul “Maeştrii picturii” din 2001 al editurii Larousse, Dalí nu apare. Sunt menţionate doar câteva nume care au fost bornele modernităţii.

Arta scenografică şi migăloasă a lui Dalí, elucubraţiile lui vizuale se integrează mai mult în alte zone ale plasticei decât în cea a strictei picturalităţi, şi până la urmă orice selecţie este subiectivă. Dalí ar fi fost însă foarte trist de această excludere. Se dorea centrul tuturor atenţiilor dar asta nu-l împiedeca să privească cu admiraţie la opera unor contemporani, ca Picasso.

Până la urmă anarhismul lui Dali este cameleonic la cerinţele unei mode, şi lucrările lui păcătuiesc uneori tocmai prin cheile de lectură destul de vizibile pe care le dă publicului. Dalí este decorativ şi poate de aceea a excelat în crearea unui mobilier viu în care canapelele sunt buzele actriţei Mae West, draperiile plete, semineul nas iar tablourile ochi, sau în bijuterii ori articole de vestimentaţie ludice, cum este pălăria pantof pe care Elsa Schiparelli o va relua pe cont propriu. Colaborările cu moda sunt de altfel reuşite pentru Dali, care dispune de o imaginaţie infinită şi amestecă cu nonşalanţă artificialul cu naturalul, ateismul cu spiritul religios. Până la sfârşit a rămas copilul care privea stâncile de la Cadaques şi i se părea că vede născându-se forme fantastice: mişcările norilor sau petele de egrasie pe pereţi ori o simplă cutie de creioane putea să se metamorfozeze în ochii lui în motive ale propriei mitologii sau în avataruri ale unor imagini consacrate din istoria artei.

El foloseşte materialul extras din propria sa lume psihică şi picturală şi care face parte din cosmogonia sa personală pentru a crea o comedie umană pictată în care se amestecă  imaginaţia, subconştientul şi actualitatea. Provocator şi inedit, desenator prolific, Dalí a fost admirat şi negat, adulat de unii şi dispreţuit de alţii.

In ultimile decenii istoricii de arta s-au ocupat de reconsiderarea critică a operei sale, lăsând la o parte confesiunile retrospective, legendele ce l-au înconjurat şi cheia psihanalitică.