Partea I
Artiştii secolului XX, și mai ales suprarealiștii, au fost fascinați de figura mitică, stranie, carismatică, ambivalentă a Minotaurului. Puternic, senzual, deopotrivă om și fiară, avid de sânge și de iubire, fiul vitreg al lui Minos, conceput de Persifae cu taurul alb al lui Poseidon, Minotaurul îngrozeşte, dar mai ales seduce.
În “Cartea ființelor imaginare” Jorge Luis Borges scrie că mitul minotaurului este poate o fabulă târzie, varianta stângace a unor mituri mai vechi, ,,umbra altor vise și mai cumplite”, iar Minotaurul este o ființă ciudată, cu trăsături contradictorii, de om, de animal, de zeu. Ucigaș inocent, prizonier și stăpân al labirintului pe care argentinianul îl vede ca pe o grădină a cărărilor ce se bifurcă. De fapt nu poți vorbi de Minotaur fără să te gândești la labirint – la casa stranie făcută să te pierzi pândit de monstrul cu trup de om și cap de taur, astfel alcătuit încât în locul rațiunii simbolizată de chipul uman în Sfinx la vechii egipteni, de exemplu, să se afle instinctele animalice iar în locul trupului puternic al animalului să stea vulnerabilitatea umană – muritoare.
Minotaurul este ucis de Theseu. Povestea aceasta a încalzit imaginația tuturor veacurilor. Atrași de mister oamenii au comparat uneori ideea de labirint și Minotaurul cu o alegorie a vieții, strânsă între zidurile trupului cu drumuri fără ieșire, reveniri și deziluzii, cu îngerul-demon mereu la pândă, aruncând mreaja ispitelor spre călătorul introspect.
Labirintul poate fi comparat cu creierul uman și minotaurul este un fel de Mr. Hyde – negația din orice afirmație – contrariul fără de care echilibrul nu ar exista. Relația dintre labirint și minotaur este cea dintre ordine și haos, o ordine paradoxală și un haos hibrid. S-a spus că labirintul este un monstru arhitectonic iar uciderea mitică a Minotaurului de către Theseu se poate asemui învingerii răului reprezentat de balauri în basme sau poveștile cu sfinți cum ar fi Sfîntul Gheorghe. Şi într-un caz și în altul monstrul este legat și condus în exteriorul incintei pentru a fi jertfit iar firul (Ariadnei), legătura, direcția poate la rându-i constitui un labirint când este strâns în ghem și povestea poate sa continue.
La origine, cuvântul labirint însemna “palatul securii cu două tăișuri” (labrys inthos), armă ce se aseamănă cu semiluna dublă dintre coarnele taurului și evocă cele două mituri. În religiile pre-elenice se celebrau tauromahii sacre. Imaginea taurului apare de altfel foarte timpuriu în cultura umanității, cu o simboligie complexă: originea vieții, fertilitate, etc.
Simbol viril al fertilității, simbol al regenerării naturii primăvara, taurul este totodată animalul primordial, creatorul Cosmosului divinizat pe malurile Eufratului încă acum 6000 de ani. Despre acest taur mitic ce ținea pe coarnele sale pământul și era așezat la rându-i pe un pește vorbesc perşii, turcii, tătarii.
,,La început era taurul” spune un mit babilonian, iar Ghilgameş eroul pornit în căutarea nemuririi este prototipul minotaurului. Născut din legătura dintre Zeița Vacă și un preot, el are capul de taur și trupul de om, spre deosebire de tovarășul său, Enkidu, care are cap de om și corp de taur, asemeni minotaurului situat de Dante în Infern, în cântul al XII- lea, cu trup de animal și cap uman.
Orice monstru a fost un om mai întâi – spunea O’Neil, care afirma că oamenii și-au creat un fals Dumnezeu după chipul și asemănarea lor, pentru a-și simplifica viața.
În Egiptul antic, zeii erau adeseori reprezentați cu capete de animale și trupuri umane, sau dimpotrivă, cu chip de om și trup de fiară. În unele morminte regale, picturile din camera funerară înfățișează preoții purtând măști zoomorfe ale zeului pe care îl reprezintă: Anubis – sacalul, Sekhmet – leoaica, Sobek – crocodilul, Horus – şoimul, Toth – ibisul, Hathor – vaca, Apis – taurul.
Pe pereții de la Cnossos apar siluete de tauri, sugerând forță și eleganță. Tauri înconjurați de tinere fete ca într-un ritual. Cuvântul “Minotaur” vine din greacă și se referă la “taurul lui Minos”, cunoscut și cu numele de Asterius sau Asterion, numele tatălui vitreg al lui Minos
Personaj redutabil al picturilor rupestre, încălzit la sânul totemic al mitului, taurul înspăimântă cu forța magnetică a atracției. În Egiptul antic, Apis era închinat lui Osiris. Iar Isis, soția zeului lua uneori forma vacii sfinte Hathor. La Memfis, unde era divinizat, taurul sfầnt primea ofrandele credincioșilor și când murea era mumificat și coborât în tainițele Serapeumului.
Primul mit taurin din península Ibérică provine din cultura tartessos, unde se combină mituri mediteranene în care apare figura unui Hercule egiptean, fiu al lui Osiris, zeul ce-a reușit să-l învingă pe tiranul Gerion posesorul unor imense cirezi de vite și tauri ce pășteau pe malurile Guadalquivirului.
Minotaurul a înfierbântat imaginația antichitatii cu figura sa hibridă. În evul mediu ascet figura lui virilă este înlocuită simbolic de cal sau inorog, în vreme ce labirintul câștigă teren devenind o parte integrantă în construcția catedralelor, proiectarea sa pe podeaua acestora sugerând drumurile multiple, periculoase ale vieții către credință. Dar poate că însăși speranța și iluzia paradisului este o capcană, sau dimpotrivă ispitele cu care se confruntă omul în timpul vieții pot fi comparate unui Minotaur ascuns dar nu mai puțin periculos și crud decât cel antic.
În Renaștere odată cu reluarea temelor dragi anticilor taurul reapare în forță în pictură, când este înfățișată Europa răpită de Zeus în chip de taur, ori când se vorbește de muncile lui Hercule și de taurii lui Gerion. Manierismul este obsedat de metamorfoze în care omul se poate vedea cu chipuri de viețuitoare însuflețite, iar în decorațiunile grotești se folosesc din plin imaginile compozite, un amestec între animal și uman. În secolul al XVIII când în Spania se pun bazele tauromahiei moderne, Goya este un împătimit al coridelor pe care le ilustrează în sangvine și tablouri de mare forță.
În secolul al XIX-lea călătorii romantici din Spania vor fi seduși de luptele cu tauri iar dintre pictori Manet va aborda această temă cu interes începând din 1860. Simbolismul va pune accentul pe sentimentul erotic, pe carnalul legăturii dintre taur și elementul feminin, aspect exploatat de Picasso în celebrele sale Tauromahii. El folosește taurul și calul ca pârghii vizuale și simbolice ale celebrului tablou Guernica, unde agresivitatea animalului o reflectă pe cea a vinovaților din războiul civil spaniol. În desene el acentuează latura violent- erotic-lascivă a taurului potent, seducător, și deopotrivă vulnerabil în fața unui etern feminin ce capătă la rându-i o ambivalență de duritate și grație, ca o capcană a seducției. Tot un spaniol Antonio Saura, va relua tema într-o Sauromaquie expresivă, gestuală, tragică.
Fascinat de mitul Minotaurului, Masson creează ,Labirintul”, unde apar combinate imaginea labirintului și cea a omului-taur, împreună cu numeroase simboluri sugerând moartea, distrugerea, agonia și descompunerea. În ,,Anatomia univers;ului meu” omul este văzut de Masson ca prizonier al unei lumi a cărei singură iesire este Moartea, este Minotaurul. În vreme ce intrarea este Ariadna, sexul. În mitul massonian, Minotaurul este învingător, îl ucide pe cel care intră în labirint. Într-un alt tablou, intitulat, Marele Deflorator sărbătorit de victimele sale”, Ariadna este ispita, este de fapt un Minotaur feminin, care ucide pentru a salva.
Interesul contemporan pentru ideea de labirint nu stă în dorința de a găsi o soluție sau o ieșire ci în a explora diversitatea pe care o oferă enigma cum spune Deleuze. Un exemplu de labirint contemporan este Internetul. Legăturile dintre concepte, hyperlink-urile, bibliotecile și respectiv enciclopediile sunt labirinturi. În modă se pot asimila labirintului pliurile și cutele, pornind de la ,încrețiturile sunt frumoase” ale Adolfo Dominguez pânǎ la hainele plisate proiectate intr-o viziune neojaponeză de stilistul Issey Miyake.
Saptamana viitoare urmeaza partea II, despre Coridele de tauri