O lumină tandră, subtilă, venită parcă din adâncuri de suflet, lăptoasă și filtrată de griuri profunde, se degajă din pictura lui Albert Marquet, unul dintre pionierii mișcării fov, care nu a fost însă niciodată adeptul culorii ca descătuşare a energiilor vitale sau a senzațiilor.
Virtuți de acuarelist, intuiție poetică, abilitatea de a surprinde în crochiuri atitudini, mişcări și caractere prin notații subtile, iată câteva din trăsăturile de artist ale lui Marquet. Li se alătură talentul lui de pictor îndrăgostit de esențe, la care ajunge printr-un efort simplificator, de înlăturare a detaliilor inutile pentru a pătrunde în atmosfera densă, uneori intimistă a unui peisaj, sau pentru a revela o stare de spirit.
Tablourile lui se impun prin armonie, echilibru, sensibilitate, fără note distonante sau apăsătoare. Fie că pictează cu dezinvoltură sau eleganță, Marquet nu-și dezminte propriul stil, pe care și l-a formulat relativ devreme, când tânărul artist, elev al lui Cormon, Aimé Morot şi Gustav Moreau, expunea alături de bunul său prieten Matisse, la Salonul de Toamnă sau al Independenților din Parisul începutului de veac.
Marquet avea 15 ani când a venit la Paris în 1890 din Bordeaux-ul natal şi viața sa pe malurile Senei a fost dedicată picturii pe care a practicat-o cu seninătate, fără parti-priuri sau sistem, inspirat de motiv şi chiar de unealta folosită pentru a-l reda plastic, sedus de
natură, de oraș și într-o oarecare măsură de oameni.
Așa cum spunea Francis Jourdain: “Albert Marquet este un desenator malițios şi atent, spiritual şi contemplativ, uneori grav, adesea
profund, îndrăgind să priveascā, știind să vadă, exprimându-se cu o autoritate cu atât mai emoționantă, cu cât este mai
lipsită de retorica”.
Dacǎ în primele lucrări avea vehemența pasionată a fovilor, culoarea sa ce n-a fost de altfel niciodata prea fierbinte, se răcește cu timpul și construcțiile sale plastice câștigă în soliditate.
Se simte în pânzele lui Marquet o rigoare manifestă, dar și o stare de angoasă ce transpare de după calmul aparent și acid al unor peisaje care, vara chiar, par în prag de iarnă, cu o melancolie subiacentă, și o tăcere grea de sensuri.
Păstrând datele esențiale
ale propriei personalități plastice, cu temperamentul său liniştit, Marquet se destinde treptat în fața unei naturi care nu încetează să-l emoționeze, să-l facă să vibreze, să dorească să o reproducă cu dexteritate, cu realism pe urmele unui Poussin, Corot, Courbet, sau a altor pictori pe care i-a iubit, Claude Lorrain, Watteau, Chardin sau Cézanne… Alǎturi de aceștia, stampele asiatice, desenele Extrem Orientului l-au fascinat întodeauna cu concentrarea lor plină de sensuri, cu profunzimea rece și directă. Matisse a ajuns chiar să-l numească Hokusai-ul francez. Figura umană l-a preocupat mai ales la începutul carierei, lăsând locul marinelor şi peisajelor urbane pline de suflet, cu o viață profundă, ca adevărate personaje ce se cer descoperite și iubite.
Retrăgându-se adeseori în spatele ochelarilor de miop, participant tăcut la frământările plastice ale începutului de secol, așezat în rândul “sălbaticilor” cu al său
Nud fov din 1898, Marquet a fost martorul căutărilor cromatice și tehnice ale epocii sale, dar şi-a afirmat cu consecvență propria viziune plastică.
“Ce pictor autoritar este acest bărbat timid. El afirmă, căci să construiești cu această seninătate înseamnă să afirmi fără încetare”, spunea despre el George Besson.
Încă de foarte tânăr, elev fiind, el și-a manifestat spiritul independent, uneori indisciplinat, “duşman intim” al profesorilor săi, neconformându-se canoanelor sau regulilor impuse.
Marquet avea o mare forță interioară, care îl făcea să nu-și plece urechea la mode pasagere, să nu-și trișeze propriile păreri, aşa cum într-o conversație prefera să tacă, atunci când nu era de acord cu interlocutorii.
Retrăgându-se în liniștea propriilor pânze, Marquet le deschidea ca pe niște ferestre ce se umplu de misterul marinelor pictate cu dragostea unui om născut într-un port la ocean, familiarizat cu întinderile de apă populate de vapoare, cu depărtările încețosate ale Atlanticului, pe cheiurile căruia și-a petrecut copilăria. Le-a iubit toată viața, asa cum l-au fascinat fluviile animate de pescari, bărci, docheri, sau gările, străzile orașului, unde putea să se piardă cu un carnet de schițe în care să imortalizeze o atitudine fugară, un gest spontan, o expresie de o clipă, mișcarea fugară a unui trecător grăbit. Căci Marquet a fost mai ales un desenator imbatabil, care a știut să concentreze clipa ca nimeni altul, să o stoarcă de esență, subordonând culoarea liniei. Execuția sa este nervoasă, fermitatea redutabilă, curiozitatea sa adeseori malițioasă, privirea sa receptiv ironică, el nu preia realul ca atare, ci încearcă să-l reconstruiască pe pânză cu ajutorul liniei sau culorii terne dar intense.
În existența de artist a lui Marquet nu există epoci, perioade roz, albastre ca la Picasso, pendulări între stiluri diverse ci o deplină omogenietate în abordarea peisajului, indiferent dacă acesta se află la Paris, la Oslo, la Napole, în Algeria sau Maroc.
În acelaşi timp, chiar dacă pictează același motiv, de exemplu, Pont Neuf din Paris, acesta este mereu tratat într-o manieră diferită, sub influența luminii sau a anotimpurilor. Besson îl numea “inimitabil modulator de nuanțe”, bun cunoscător al limitelor și posibilităților pe care i le oferă o meserie bine stăpânită.
Marquet nu a căzut niciodată pradă pitorescului facil, ci cu economie de mijloace a reușit întotdeauna să redea atmosfera lirică a unui loc, a unui personaj. Modest, el lucra neatent nici la elogii, nici la critică, permițându-şi perioade de liniște după unele de lucru intens și mai ales iubind să călătorească. În 1912 l-a însoțit pe Matisse în Maroc. A vizitat Italia, Scandinavia, Germania.
Geniul lui Marquet s-a manifestat însă mai ales în acuarelă și în crochiuri. În limbajul culorilor amestecate cu apă, el ajunge la o mare transparență, păstrându-și însă virtuțile de constructor nesentimental, notând atent și sensibil, epurând și departajând, echilibrând și armonizând.
Într-un secol de frământări plastice pe care l-a străbătut până aproape de jumătate（a murit în 1947, după ce petrecuse câțiva ani pe frontul din Alger), Marquet a urmărit picturalitatea, a iubit natura si viața pe care le-a prezentat nefardate, cu farmecul şi puritatea unei mărturii care nu deformează ci degajă realitatea de reziduurile urâtului, pentru a o revela în nuditatea propriei sale emoții.